Cum ne convingem ca suntem in regula

de Arina Lazăr – redactor
foto: Ovidiu Udrescu – fotoreporter

Vreau să încep articolul ăsta cu un citat din Oscar Wylde Wilde, care simplifică ideea de individualitate până în punctul în care devine naturală – „Be yourself. Everyone else is already taken.“

În direcţia asta, putem să înţelegem şi să acceptăm faptul că identitatea nu se învaţă şi tocmai dorinţa de a ieşi în evidenţă prin originalitate ne derutează.
Originalitatea, spuneam, e o trasătură cu care ne naştem, însă ce trebuie să înţelegem este că ea nu promite atenţie sau popularitate. Facem o mare greşeală când confundăm „a fi unic“ cu „a fi plăcut“ sau „a fi la modă“ sau, din contră, cu „a fi ciudat“. Suntem unici pentru că asta suntem, pentru că nu avem de ales. Şi nu putem să fim unici numai atunci când ne convine.
De ce să nu ne convină? Pentru că vedem în jurul nostru. E un placebo. Avem senzaţia că dacă cineva are ceva ce noi nu avem, în mod clar face ceva ce noi nu facem. Şi-atunci căutam până găsim ceva uşor de aplicat – de la haine, gusturi muzicale, vocabular, anturaj, şi până la hobby-uri şi toate celelalte. Şi apoi, avem senzaţia că funcţionează pentru că e cea mai uşoară cale.
Asta înseamnă că ne inducem singuri ideea că nu suntem suficient de bine construiţi încât să obţinem ce vrem prin ceea ce suntem de fapt; de ce se întamplă asta? Sunt o grămadă de motive pe care le ştim şi încă nu ni le însuşim, totuşi, între care nevoia de integrare (trebuie să aparţinem unui grup), curiozitatea (trebuie să încercăm) şi părinţii, care pot de multe ori să fie cei care ne împiedică cel mai des să ne înţelegem adevărata personalitate – mulţi dintre ei caută să îşi împlinească propriile idealuri prin copiii lor, iar alţii îi supra/subapreciază până când identitatea lor se deformează în totalitate. În paralel, şi neglijenţa sau, din contră, atenţia exagerată a părinţilor poate afecta percepţia unui copil despre el însuşi.
Sigur că, la un moment dat, ajunge să fie aproape imposibil să ne detaşăm de toate treburile astea şi să ne vedem pe noi, mai ales când personalitatea noastră nu e nici măcar definită ca lumea, în niciun caz stabilă. Şi-atunci tot ce putem să facem este să începem să selectăm.

1. Selectează persoanele care contează – părerea cărora dintre persoanele pe care le cunoşti crezi că e pertinentă? Cine te cunoaşte suficient de bine şi ştii că are să fie sincer? În general, dacă alegi să te raportezi la alţii, fii sigur dacă ai sau nu un motiv şi dacă într-adevăr părerile lor se pot îmbina cu ale tale. Atenţie! Să faci parte dintr-un grup de amici de douăzeci de persoane nu înseamnă să ai aceeaşi încredere în toţi şi să fii la fel de apropiat de fiecare. În momentul în care găseşti mai mult de cinci persoane care simţi că te cunosc perfect, e recomandat să mai încerci să le filtrezi o dată. Foarte puţini dintre cei pe care îi ştii chiar sunt capabili să spună ceva absolut pertinent despre tine.

2. Ce anume vrei să fii? – pentru că nu putem să definim ceea ce suntem, ajungem să ne uităm în jur. Sigur, se întâmplă asta. Ce anume îţi surâde? Ce fel de personalitate ţi-ai dori să ai? Acum selectează. În ce situaţii ar putea asta să te pună? Te-ai simţi comod în orice ipostază? Cât de bine se îmbină cu ceea ce ştii despre tine acum? Acum filtrează şi mai mult. Dacă ai încerca să te încadrezi într-un stereotip, văzându-te din afară, ce-ai crede despre tine? Pune pe hârtie. Încearcă să vezi negru pe alb lucrurile care te scot din stereotipul respectiv. Ce poţi să faci cu ele? Are sens să le iroseşti?

3. Câte lucruri eşti dispus să faci? – sigur că ne dorim să fim plăcuţi, însă un lucru pe care trebuie să-l ştii e cât de departe eşti dispus să mergi? Cât de mult contează asta pentru tine? Ce cântăreşte mai mult? E important să le fii simpatic celorlalţi, însă cât de mult eşti dispus să te neglijezi pe tine pentru asta? A nu te comporta natural presupune să fii fals, să joci teatru şi să minţi. E în regulă să faci toate lucrurile astea? Şi cel mai important, urmează ele să-ţi ofere exact ceea ce îţi doreşti?

Nu tindem să ne copiem unii pe alţii numai de amorul artei (de altfel, nici nu suntem mândri să recunoaştem asta), ci pentru că e foarte greu să ne găsim şi să ne acceptăm identitatea. Asta se întâmplă şi după 30 de ani. De ce? Pentru că suntem competitivi, avem idealuri şi tindem spre perfecţiune. Şi oricum iarba-i mereu mai verde în grădina vecinului.