Teen Press 
foto: Ovidiu Udrescu – fotoreporter
Eh, poate a fost doar o zi, sau doar o dimineaţă în care s-a-ntâmplat asta, dar, evident, trebuia să fie ziua şi dimineaţa în care mă lovea pe mine dorul de ducă.
După ce o vacanţă întreagă am tăiat frunze la câini, cum a început şcoala m-a izbit şi pe mine astenia de primăvară şi dorinţa de a scăpa de Bucureşti. OK, mi-am luat un prieten, am verificat mersul trenurilor, am adunat banii de prin buzunare şi am estimat timpul necesar deplasării. Fiind în vreme de şcoală, ne-am ales un locşor mai apropiat de Bucureşti. Te-ai prins, plecăm în Ploieşti. De ce? Pentru că nu l-am văzut niciodată, dar pentru că mereu mi l-am imaginat ca pe un oraş deprimant în care plouă mai tot timpul. Oraşele deprimante mă fac să mă gândesc la străduţe înguste şi Bacovia, aşa că aveam chef să explorez Ploieştiul.
Oricum, atribuirea de însuşiri mi se întâmplă foarte des, mai ales în cazul numelor proprii. De exemplu, în Călăraşi am impresia că oamenii se călăresc, şi că în Piteşti lumea chiar se piteşte. Dar, lăsând asta la o parte, da, aveam să plecăm în Ploieşti!
Totul bine şi frumos, îmi sună ceasul, mă târăsc prin casă, trântesc câteva lucruri în ghiozdan şi here we go! Evident, m-am tot câcâit încercând să torn ceai într-un termos nefuncţional. Asta, plus mama care mă tot bătea la cap să-mi iau pulovere de rezervă, m-au făcut să plec o ţâră mai târziu de-acasă. Aştept metroul, îl schimb, mai aştept câteva minute până pleacă de la Dristor 2 spre Gara de Nord. Ies din metrou, se făcea târziu, fug până la suprafaţă şi ajung în faţa unei case de bilete la 07:43 fix. Aveam tren la 07:49. Cronometrez minutele, scot banii, tipul cu care eram dă să ia biletele. Bang, bang, you’re dead! Tipa de la casă tocmai ne informează că „personalul spre Ploieşti a plecat acum 5 minute“!
Universul meu spontan mi-a picat în cap. De fiecare dată veneam cu cel puţin jumătate de oră mai devreme. De fiecare dată trenul întârzia cu cel puţin jumătate de oră. De fiecare dată apăreau în gară nişte puşti, cu două minute înainte să le vină trenul, şi de fiecare dată îl prindeau pe ultima sută de metri. Dar nu, acum, tocmai acum, trenul pleca mai devreme. Am dat fuga pe peron, cu speranţa că poate trenul ar fi rămas staţionat până la ora menţionată. Dar nu. În schimb, pe un alt peron, un tren spre Roşiori programat la 8:23, tocmai pleca.
Mă gândesc că dacă n-aş fi stat să mă contrazic cu mama, sau dacă aş fi lăsat naibii termosul ăla, puteam să ajung cu 5 minute mai devreme şi să prind trenul. Am mai văzut CFR-ul în întârziere, dar niciodată aşa „matinal“. Ei bine, presupun că totul are un început.
P.S.: În drumul spre casă, o controloare înţepată mi-a luat toţi banii. De astăzi nu-mi mai plac mijloacele de transport.
Cat de aiurea. :/ Chiar ca ai avut ghinion. Nu subestima niciodata pe nimeni, si nimic. Sa zicem ca pierdeai metroul la fix, il mai asteptai vreo 6-7 minute pe urmatorul. Si asa se ducea trenul. Cat despre suprataxa de la ratb..am patit-o de 2 ori (de fiecare data eram cu altcineva care bineinteles nici pers respectiva nu avea bilet) De atunci imi fac abonament pe 1 luna si daca stiu ca am 3 saptamani vacanta..tot ies in castig ptr ca schimb autobuzele ca pe ciorapi pana sa ajung la liceu.
Oh da, si mie Ploiestiul mi s-a parut mereu un oras vesel, nu stiu de ce, desi niciodata nu l-am vizitat.
Macar ai invatat ceva din patania asta, si e subiect bun de discutie cand vrei sa te amuzi peste ani.