Teen Press 
foto: Diana Manoliu – colaborator foto
Am şi eu o curiozitate: de ce tot timpul trecutul este mai bun decât prezentul? Căci, dacă stai să te gândeşti puţin, prezentul va ajunge la rândul său trecut şi tot aşa. În acest ritm năucitor de deziluzii, eşecuri şi nemulţumiri, vom sfârşi prin a rămâne nişte rebuturi ale Universului.
Trăim zilnic, lovindu-ne de acest paradox, parcă incapabili să înţelegem mecanismul său. Readucem mereu în discuţie revenirea nu ştiu cărui curent literar sau stil vestimentar, care a fost un real succes la vremea sa. De ce trebuie să trăim în trecut fără a ne folosi de una dintre calităţile care ne diferenţiază de animale: inovativitatea. Este adevărat că în unele cazuri se face abuz de această caracteristică, ajungându-se la fenomene ale muzicii, pline de nou, fără nici o urmă de trecut, vezi cazuri precum Lady Gaga ori Nicky Minaj. Ce-i drept, în momentul când televiziunea abundă de videoclipuri şi ştiri despre astfel de „specimene“ parcă mi-e dor de un Abba sau Madonna (în vremurile bune). Şi lista poate continua cu fenomene arhitecturale absolut penibile sau prezentări de modă dintre cele mai şocante.
Urât este faptul că domeniile mai sus amintite recurg la rememorări ale trecutului, trecute prin filtrul prezentului. Astfel se ajunge la prezentări de modă care categoric nu au nicio legătură cu rasa umană. Dintre acestea, pot aminti pe cele ale pe faimosul designer John Galliano care, dintr-un exces de zel şi prea multă fantezie, a ruinat arta veşmintelor chinezeşti.
Sunt de acord că un soi de nostalgie îşi are locul, dar cum zice şi reclama: evitaţi excesul! Spre exemplu, de ce trebuie să umplem podul cu toate vechiturile rămase din copilăria lu’ bunica sau lu’ tata. Înţeleg că trezesc amintiri, sunt un semn de respect şi de unele lucruri chiar nu te poţi dezlipi, dar ţinându-le în pod, sub o mantie de praf cimentat asezonat cu pânze de păianjen, trezesc amintiri cui: şoarecilor? Dacă chiar ţii la un obiect, acesta îşi poate face cu uşurinţă loc pe un raft sau seltar în casă unde să-l poţi vedea, nu să începem cu texte siropoase când, răsturnând totul în jur, căutând nu ştiu ce damigeană, dai de andreaua ruptă a bunicii şi spui: „Asta ce mai e?“, iar o voce din spate îţi răspunde: „Andreaua bunicii. Ce frumos croşeta cu ea“. Se întâmplă ca, din plictiseală, următoarea propoziţie să fie: „Pot să o arunc?“, moment în care ţi se răspunde: „Nu! Asta e amintire de familie. O păstram“. Şi te apucă toţi dracii gândindu-te că super-oracolul tău, a.k.a „caiet cu mâzgălituri“, a fost aruncat pentru că ocupa prea mult loc. Ce pot spune? Viaţa nu e dreaptă, pare mai mult turnul din Pisa.
Tot din categoria „Vechiturile rule“ prezentăm: bibelourile care au umplut biblioteca. Cum să ţii nenumărate feţe palide în casă doar de amoru’ artei? Nu se gândeşte nimeni la momentul când trebuie să le ştergi de praf?! De ce nu pot ţine 3 şi bune sau să le facă o poză, transformându-le în tablou. Mult mai usor.
În fine, ce vreau să zic este că nu te poţi agăţa de trecut doar prin nişte obiecte sau cel puţin trebuie să fim conştienţi că o staţie de maşină, o poză sau o păpuşă fără o mână îţi trezeşte amintiri, revăzând-o odată, când şi când, nu zilnic. Timpul este cel care ne aruncă în vâltoarea vieţii fără a ştii cum, când şi ce se va întâmpla. Trăieşte fiecare zi deschizându-ţi uşi către viitor, trecutul este doar un album cu amintiri păstrate în suflet.
Regizor, taie! Filmul ăsta l-am mai văzut. Este un déjà-vu.
