“Rusaliile negre: Deportarea in Baragan”

deportarea in baragan

de Raluca Băceanu – redactor
foto: Andreea Cârstea

În după-amiaza de 13 aprilie, a avut loc la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ o întâlnire organizată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului (CISAC) din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet – Fundaţia Academia Civică, unde elevi din câteva licee prestigioase din Bucureşti au avut ocazia de a asculta mărturiile unor deportaţi în Bărăgan, în timpul regimului comunist.

Evenimentul s-a desfăşurat în cadrul cadrul expoziţiei ,,Rusaliile negre: Deportarea în Bărăgan“, deschisă la 25 martie, în care sunt expuse, pe lângă fotografii, atât mărturii ale celor deportaţi, cât şi date din perioada deportărilor.

Ana Blandiana, preşedinta fundaţiei, a ţinut să mulţumească elevilor pentru interesul arătat referitor la tragicele evenimente ce au început în noaptea de Rusalii a anului 1951, când, la orele 2-3, familii întregi au fost deportate în Bărăgan.

Romulus Rusan, director al CISAC, a precizat câteva chestiuni: această acţiune a fost pregătită de-a lungul a trei luni, în deplin secret; peste 44.000 de oameni au fost scoşi cu forţa din casele lor, apoi au trebuit să îndure un drum lung de aproape două săptămâni. Trebuie ştiut că au existat 10.000 de soldaţi împreună cu alţi 2.500 de activişti de partid ce au asigurat paza deportaţilor.

deportarea in baragan

După 5 ani, povestea încă nu se sfârşeşte, întrucât unele dintre sate au fost transformate în D.O. (domicilii obligatorii) pentru cei ce au fost consideraţi ,,recalcitranţi“ şi „nereeducabili“.

Lăsând la o parte istoria „din date“ şi ascultând cu atenţie ce au avut de spus cei 16 deportaţi prezenţi, lucrurile au căpătat un contur ceva mai nuanţat.

Fiind elevă într-o ţară postcomunistă, ştiu că toată lumea are poveşti despre „cum era atunci“ fie de la bunici, fie de la părinţi, însă familiile noastre au avut de înfruntat o faţă mai „blândă“ a comunismului…
Ascultându-i pe acei oameni, simţind teama din glasul lor, chiar şi după 60 de ani (!), nu am putut rămâne indiferentă şi mi-am dat seama cât de rea a putut de fapt să fie acea perioadă.

deportarea in baragan

Am fost atentă la mărturiile tuturor, printre care Valentin Gandacu, ce a fost deportat la 14 ani cu familia şi care mărturiseşte că a dus „Zile grele, de neuitat pentru noi“. Doamna Iulia Scutaru Cristea spune cu siguranţă de sine că „Bărăganul a fost o încercare de Siberie“ (având în vedere faptul că se aflau în regimul comunist a lui Gheorghiu-Dej, în plină ascensiune sovietică!); Eftimie Marin, ce a fost deportat la doar 7 ani şi care a fost şi orfan de război, spune despre noaptea de 18 iunie 1951: „N-am s-o uit cât o să trăiesc“.

Pe lângă toate astea, există întâmplări ce i-au marcat pe aceşti oameni, care la vremea aceea nu erau decât nişte copii. De departe, ce m-a frapat a fost ceea ce a spus Rodica Botez, deportată la doar un an şi câteva luni: „Eu nu am 7 ani de acasă, eu am 7 ani de Bărăgan“.

deportarea in baragan

Am ascultat zeci de mărturii, printre care cea a lui Petrică Pandurul, unul dintre adolescenţii ce au dau BAC-ul pe un… câmp (!). A, încă ceva! Lucrurile ce nouă ni se par acum banale, atunci reprezentau un lux! Gândiţi-vă că acei oameni au stat pe câmp, făcându-şi case din nimic altceva decât chirpici, şi asta dacă aveau noroc. Cei mai mulţi au stat de la Rusalii până la Bobotează (adică aproape un an!) pe câmp, în nişte gropi improvizate ori în ce mai reuşiseră ei să facă din nimic, căci asta a fost tot ce au avut la dispoziţie. Nu exista nimic, totul a fost construit de oameni, încet-încet: şcoli, dispensare, biserici etc.

deportarea in baragan

Localnicii din zona Bărăganului au fost atenţionaţi că cei ce vor veni sunt nişte „coreeni“ foarte agresivi, ori că sunt nişte leproşi, pentru a nu putea avea nimeni vreo legătură cu deportaţii! Vă imaginaţi ce atrocităţi au putut avea loc?

După cum a mărturisit şi Raluca Moise, „am fost nişte copii fără copilărie“.
Ar mai fi prea multe lucruri de spus despre fiecare dintre cei prezenţi, căci în spatele amintirilor nu se ascund nişte simple fapte, ci vieţile lor, aşa cum puteau ei să le ducă în acea perioadă, iar pentru a fi spuse nu ar fi de ajuns o carte, darămite un articol.

Totuşi, aş vrea să închei amintind cuvintele Anei Blandiana – privind situaţia actuală şi nu numai în care se află România – ce au încheiat întâlnirea, după două ore de discuţii: „O chartă ar trebui să cuprindă nu numai drepturile omului, ci şi datoriile sale“.

Sigur, poate dacă acestea ar fi ştiute, istoria nu ar mai fi la fel de tumultoasă. Eu, una, sper să fi învăţat ceva din poveştile celor prezenţi. Comunismul a fost mai mult decât poate crede şi înţelege un tânăr ce s-a născut după 1989, iar numai cei care l-au trăit pot şti cum a fost cu adevărat.

deportarea in baragan

Dar… Datoria noastră, a tinerilor, cred eu, este să auzim ceea ce ne este spus, căci altfel, cum am putea împiedica ca istoria să nu se mai repete…?!

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *