Limitless

de Ilinca Papari – redactor
sursa foto: www.mareleecran.net

În mod ironic filmul „Limitless“ (Dincolo de limite), în loc să încurajeze folosirea unui procent cât mai mare din creier, facilitează reducerea gândirii din partea spectatorilor. De ce? Pentru că, deşi are la bază un subiect ce vizează gândirea umană, filmul nu oferă chiar 100% din potenţial.

Totuşi îmi place premisa „limitless“. Scenariul se bazează pe ideea cum ar fi dacă. Totul se învârte în jurul dorinţei de mai mult: un medicament-minune care oferă inteligenţă instant. Un astfel de medicament ar fi extrem de dorit şi de profitabil, indiferent de efectele secundare generate, oamenii ar deveni isterici. Asta este baza poveştii (la prima vedere): dependenţa de droguri, cu menţiunea că este un drog care, pe lângă faptul că îl ameţeşte foarte rău pe Eddie, îi dă în acelaşi timp multă încredere în sine, ameţeala transformându-se în inteligenţă.

Bradley Cooper joacă rolul lui Eddie Morra şi filmul începe încet prin prezentarea lui ca fiind un scriitor ratat, ce seamănă mai degrabă cu un cerşetor. El, ca orice scriitor, scrie, evident, o carte, singura problemă fiind că nu e capabil să facă asta – are semnat un contract, însă toată cartea sa nu are mai mult de un cuvânt (acum serios, dacă îşi scria numele pe prima pagină şi încerca să dea un titlu cărţii tot se strângeau trei cuvinte). Un scriitor obişnuit ar apela la o muză să îl ajute să năvălească peste inspiraţia care nu se lasă invocată. Eddie are restanţe la chirie, este lipsit de bani şi părăsit de iubita sa, Lindy (Abbie Cornish), primeşte pe sistemul „cere şi ţi se va da“, un medicament minune (NZT) de la fratele fostei sale soţii.

Brusc, lumea lui trece de la o nuanţă prăfuită de maro la auriu luminos. Se bucură pentru o zi de efectele sale şi în dimineaţa următoare se trezeşte mirat de faptul că toată inteligenţa lui a dispărut. Păi, ce credeai, că după ce că e inteligenţă şi mai e şi gratis, o să ţină la nesfârşit?

În încercarea de a procura suficiente pastile cât să îşi îndeplinească scopul de a deveni bogat, Eddie ajunge să se învârtă într-un cerc vicios de gangsteri şi oameni de afaceri, ceea ce îi complică existenţa. Împrumută bani de la un gangster şi îl întâlneşte pe Carl Von Loon (Robert de Niro), care îl foloseşte ca să domine piaţa energetică. Eddie învaţă că pilula mică clar nu este aprobată de FDA şi efectele secundare nu sunt chiar plăcute.

Până aici a fost partea interesantă, partea care asemenea unui drog generează un sentiment turbat de mai mult. În momentul în care gangsterul care i-a dat banii lui Eddie încearcă să-l omoare, filmul sare de la problema confruntării cu drogurile la un thriller obişnuit, plin de sânge, împuşcături etc. Punctul culminant nu este deloc culminant. Devine frustrant – la început mă aşteptam să îl văd jucând pe Robert de Niro mai mult decât a făcut-o şi descopăr că de fapt rolul lui este unul micuţ, important, dar care nu cere prea multă muncă.

Pelicula este plină de tipi răi. Chiar şi Eddie, care se presupune că e un fel de Superman egoist (în loc să-i salveze pe alţii, se salvează pe sine), are atribuintă această trăsătură, din cauza scopului său de a face orice pentru dobândirea banilor. După punctul culminant era previzibil faptul că nici sfârşitul nu putea fi obişnuit (se termină abrupt, cu afirmaţia Acum sunt un om nou )

Nedumerirea mea este: cum poţi să faci un film despre un om care ajunge să îşi folosească 100% din creier, când tu, scenarist şi om mediocru, nu poţi să îţi foloseşti mai mult de 20%? Cum poţi să îi prevezi fiecare mişcare când eşti mereu cu 50 de paşi înapoi (Eddie pretinde la sfârşitul filmului că este cu 50 de paşi înaintea oricărui om obişnuit)? Oricum, în ideea că s-au uitat mai multe persoane peste umărul lui Leslie Dixon în timp ce scria, să zicem că facem o sumă şi se strânge măcar vreo 70%. Filmul este incapabil să prezinte un om atât de genial pe cât ar trebui publicul să creadă că e.

Un film despre un om super-inteligent nu are nevoie neapărat de un scenariu super-inteligent (deşi după părerea mea n-ar strica), ideea este să aibă conduita unui film super-inteligent şi „Limitless“ încearcă să fie un thriller ingenios, însă măsura în care reuşeşte acest lucru este destul de ambiguă.

„Limitless“ este un film ideal pentru mâncat popcorn, deoarece este imposibil să apară vreo secvenţă atât de şocantă încât să-i sară vreunui spectator cutia din braţe de emoţie – 105 minute de relaxare totală.