Interviu- Secret Society

interviu_secret_society-catalina_cosma-fotoreporter-16

de Sabrina Canea – redactor
foto: Catalina Cosma – fotoreporter

Undeva, la un pahar de whiskey sau un ceai de fructe (nu mai știm sigur), la umbra unui stejar (deși era seară), printre adieri de vânt și râsete binevoitoare, o poveste a prins culoare.

Ei sunt trupa Secret Society: Andrei Manea (vocal și chitară), Vlad Mureșan (chitarist), Cătă Ungureanu (bass, backing vocals), Victor „Rammy“ Vrabete (tobe, backing vocals) și Romeo Cividino (clape, backing vocals). Trupă ce se laudă cu tărie la apartenența la rock-ul clasic, Secret Society ne bucură cu muzica lor ce-și are rădăcinile în suflet, dar și cu simțul umorului, binevenit într-un București în nuanțe de gri.

Astfel, vă invit și pe voi să luați parte la această poveste, o poveste spusă de prieteni, cu prieteni și despre prieteni, care au un hobby grozav, dar și o pasiune.

Reporter: Cred că fiecare dintre oamenii care vă urmăresc ar dori să afle câte ceva despre voi. Spuneţi-ne trei lucruri de bază despre voi!
Andrei: O.K., mă cheamă Andrei, am făcut Liceul Șincai, am terminat în 2007, apoi am făcut Politehnica, după am fost plecat în Germania doi ani la master. Trupa asta există din 2010. Înainte de asta am făcut chitară cu Adi Manolovici. Cred c-am zis mai mult de trei lucruri, o să mă opresc acum (n.r. – râde). Acolo (n.r. – la cursurile de chitara ale lui Adi Manolovici) ne-am cunoscut și de acolo am plecat cu trupa. N-am mai zis că am 26 de ani.
Vlad: Mă numesc Vlad, am 23 de ani, am făcut Coșbuc, am terminat în 2010, sunt la Medicină acum, am trecut în anul cinci și, la fel, istoricul legat de muzică începe tot de la numitorul comun – Adi – cu care am făcut și eu chitară de prin 2009. Și așa ne-am cunoscut.
Cătălin: Eu sunt Cătă, am 23 de ani, sunt basist în această minunată trupă și povestea cu cântatul a început când eram clasa a șaptea, deci în 2005, tot cu Adi Manolovici, cu care am făcut toți trei.
Romeo: Bun! Eu sunt Romeo, am terminat Viteazul anul trecut și sunt anul întâi. Spre deosebire de Vlad, eu încă n-am trecut în anul doi, mai am restanțe de luat (n.r. – râde). M-am apucat de pian la cinci ani și am făcut până în clasa a șaptea. Atunci m-am oprit pentru că ai mei erau înnebuniți să intru la liceu și chestii d-astea – lucruri neimportante, exact! Și eu sunt cel mai nou membru al trupei, la modul că m-am întâlnit cu Vlad la un meci de fotbal, tocmai intrasem la facultate și vorbeam cu un prieten despre asta, el m-a auzit, am intrat în vorbă and that’s how it all begins.
Vlad: Și al cincilea membru – Vic, care, din păcate, nu este aici astăzi, el a terminat Spiru, este cu un an mai mare decât mine și Cătă, are 24 de ani. E la Universitate, Facultatea de I.T. și el e bateristul nostru. Noi suntem Secret Society!

interviu_secret_society-catalina_cosma-fotoreporter-15

R.: Când şi care au fost primele voastre contacte cu muzica?
A.: În clasa a X-a m-am apucat de chitară.
V.: Eu m-am apucat la sfârșitul lu’ a X-a, dar cred că rădăcinile au pornit de când eram mic și găseam chitara lu’ taică-miu în pod, o zdrăngăneam și venea și mă pedepsea că făceam gălăgie și mi-o lua. Dar ca lumea în a X-a m-am apucat pe aceeași chitară.
C.: Dacă e s-o luam așa, și eu cred c-am ascultat prima melodie Alice Cooper pe la vreo trei ani. Pe urmă, a fost un festival – „Rock in my heart“ – organizat la Polivalentă în 2005, dacă nu mă înșel, și atunci am văzut pentru prima oară ce înseamnă și am fost pasionat și mi-am zis că trebuie să fac asta.
R.: Da, bine, probabil că prima oară am auzit manele pe geam (n.r. – râd cu toții). Nu pot să zic exact ce am auzit pentru prima oară, dar, cum am zis, la cinci ani m-am apucat de pian și vara trecută m-am apucat să iau și lecții de canto. Și mă rog, urlat prin casă, îți dai seama, vecinii făceau partea de tobă, bătând în calorifere.
V.: Și eu am avut noroc, așa cum a zis și Cătă, am avut parte de instrucție muzicală din partea alor mei. M-au crescut, și le mulțumesc pentru asta, numai cu Pink Floyd, Smokie, muzică de calitate, mă rog, muzică pe care o consider eu de calitate. Am avut norocul asta.

R.: Vă mai amințiti de primul concert la care v-ați numărat printre spectatori?
A.: Concert mai mic, n-aș putea să spun. Concer mai mare, însă, al celor de la Rolling Stones, clar, prin 2006 sau 2004, nu mai știu.
V.: Eu am fost la Scorpions la Cerbul de Aur care a fost, cred, înainte de Roling Stones. A fost la Brașov fix de ziua mea, dar mai înainte de ăsta nu țin minte.
C.: Primul concert pe care îl țin minte a fost Ștefan Bănică Jr. (n.r. – râd cu toții) la Sala Palatului, dar tot așa 2003, 2004, cred că în primii ani când a început el să dea concerte de Crăciun
R.: Și eu merg tot cu Rolling Stones.

R.: Povestiți-ne puțin despre trupă. Cum a luat naștere Secret Society?
A.: La vreun an sau doi după ce eu nu mai făceam lecții cu Adi Manolovici, Vlad încă mai făcea, Adi Manolovici a făcut o trupă cu toți elevii lui pe care îl avea în vremea aia, se chema Academia de Rock, și scopul era ca elevii lui Adi Manolovici să susțină regulat concerte și să aibă un cadru în care să poată apară pe scenă.
V.: Nu erau chiar toți elevii, erau aștia ceva mai avansați.
A.: Era Cătă la bass, mai era un băiat la tobe, Vlad și alți câțiva băieți erau la chitară și pe mine m-a sunat să vin și eu la voce și, eventual, la chitară.
C.: Practic, eu cântasem cam șașe – nouă luni cu trupa X-Plod și am plecat din trupă împreună cu tobarul, cu primul nostru tobar, Victor e al doilea. L-am sunat pe Adi, i-am spus că vreau să-mi fac o trupă și să-mi dea un chitarist dintre elevii lui, unul pe care îl consideră potrivit. Mi-a dat numărul lui Vlad, așa ne-am și cunoscut, am făcut câteva repetiții împreună și pe urmă, la câteva luni m-a sunat Adi și mi-a zis că vrea să facă trupă – Academia de Rock – și ne-a întrebat dacă vrem să facem parte. Pe urmă ne-am întâlnit toți.
V.: E exact cum a zic Cătă. Practic, inițial, eu cu Cătă și primul baterist (n.r. – Ștefan Stoian) am format o trupă, după a urmat o tabără de chitară la mare în care m-am reîntâlnit cu Andrei, Cătă nu a fost atunci.
A.: Ideea e că putem spune că ne cunoaștem de când am fost foarte mici, căci se cunosc părinții noștri, dar n-am păstrat legătura deloc. Și, practic, el are numărul lui Adi Manolovici prin mine, iar noi am reluat legătura după foarte mulți ani în tabăra aia.
C.: Și eu am ajuns la Adi Manolovici prin nepoata lui care mi-a fost colegă de clasă în generală.
V.: Așa, și pe urmă, după ce ne-am întors de la mare, Adi a văzut potențialul ăsta și a venit cu ideea să înființeze trupa Academia de Rock și i-a contactat pe Cătă și pe Ștefan, adică partea ritmică, exact ceea ce lipsea din trupă, iar în septembrie, octombrie (n.r. – 2009) s-a format Academia de Rock, care era formată din patru chitariști, Andrei la voce, Cătă la bass și Ștefan la tobe.
A.: Academia de Rock a durat oficial până prin mai 2010, am avut niște concerte prin Silver Church. A fost O.K., dar totuși nu eram o trupă propriu-zisă: eram foarte mulți, cântam pe rând, câte o piesă un chitarist, o piesă alt chitarist. Era niște concerte cam improvizate și tocmai d-asta, la un moment dat, noi ne-am gândit că o parte din noi, care ne înțelegeam cel mai bine, să facem, totuși, altă trupă.
C.: Plus că voiam foarte mult să ne cântăm și propriile compoziții, nu doar cover-uri. Mă rog, a fost o instrucție, ca să folosesc cuvântul lui Vlad, foarte bună, pentru că am căpătat experiență, ne-am obișnuit cu scene, nu mari, evident, și experiența de a cânta live.
V.: Da, din păcate, în Academia de Rock noi n-aveam niciun control. Adi a venit în continuare cu alți elevi, deci din patru chitariști ajunsesem șase și nu prea ne convenea situația. La asta se cumulează și faza cu cover-urile și faptul că noi voiam să cântam și piese proprii. Am decis, mă rog, ce-i drept, a fost pe ascuns…
A.: În primă fază a fost pe ascuns, am început să repetam pe ascuns, de unde și numele de Secret Society. După aia am vorbit, am spus, n-a fost nicio problemă.
V.: În mai (n.r. – 2010), undeva pe la începutul lui mai, a fost și ultimul concert Academia de Rock, care s-a ținut la Casa de Cultură (noi aveam contract cu Casa de Cultură), moment în care noi i-am spus lui Adi că vrem să întrerupem contractul.
A.: Iar la sfârșitul lunii mai a fost primul concert Secret Society.
C.: 28 mai 2010.
A.: Din Academia de Rock, ceilalți doi băieți care rămăseseră au format Magnum Opus. Plus celălalt chitarist al nostru, Tibi Ciocârlie. Noi inițial am început cu încă un chitarist care a plecat din trupă pentru că plecase la studii în Anglia. Și așa ne-am format.
C.: Teoretic, ca o dată exact ar fi 3 aprilie 2010, căci atunci am fost prima dată într-un studio cu scopul de a ne înregistra primele demo-uri. Atunci am ales și numele, am făcut și sigla.

interviu_secret_society-catalina_cosma-fotoreporter-7

R.: Cât de greu a fost să ajungeți la acest nivel profesional, ca trupă nou-înființată, făcând parte din undergroundul românesc?
V.: Pentru noi a fost mai greu decât pentru alții, pentru că am întâmpinat diverse probleme pe parcurs.
A.: Noi, piesele astea, pe care le punem pe albumul ăsta le avem, unele, de foarte mult timp, chiar de la început, unele chiar de dinainte să facem trupa. Deci albumul a venit cam târziu. Și am avut diverse probleme: am avut o dată niște probleme c-un studio, mă rog, trecem peste asta, apoi concomitent ne-am despărțit de Ștefan. El era și foarte mic atunci, știu că eu intrasem la facultate, ăstia doi (n.r. – Vlad și Cătă) erau a zecea și el, parcă, trecea a VII-a sau a VIII-a…
V.: Nu vârsta a fost o problemă, ci a existat o discrepanță în comunicare.
A.: Da, au fost niște neînțelegeri și a trebuit să ne despărțim de el. Apoi a fost o pauză de câteva luni, timp în care n-am făcut nimic, n-aveam toboșar, n-am făcut nimic. Dup-aia l-am întâlnit pe Vic, actualul toboșar, a urmat perioada de acomodare. După care, la vreun an ne mergea mai bine, numai că am plecat eu în Germania la master. Au fost doi ani în care eu am fost plecat din țară, vă dați seama, activitatea a fost foarte redusă. Am avut câteva concerte în ăștia doi ani.
C.: (n.r. – râde) Îl prindeam două săptămâni. Pac! Prima repetam și-n a doua aveam concert.
V.: Și de când s-a întors, în decembrie anul trecut, Andrei, am început lucrul mai serios.
A.: Ne-am hotărât că trebuie să facem albumul ăsta. Aveam prea multe piese. Și așa e un album lung – 14 piese – nu se mai face așa ceva în ziua de azi. Și cred că mai avem suficiente piese să mai scoatem un album.
V.: Ar fi fost mai scurt drumul dacă nu ar fi existat acești doi ani, probabil cu doi ani mai scurt. Dar ne-a ajutat foarte mult relația bună de prietenie dintre noi. A fost o relație bună încă de la început și astea ne-a ajutat să trecem peste toate hopurile.
C.: Până la urmă suntem un grup de prieteni care și-au făcut și o trupă. Și am avut noroc că l-am găsit și pe Victor tot ca pe un prieten, ne-am apropiat foarte mult de el.
V.: Chit că nu e membru fondator, noi îl considerăm unul, căci de-atunci, practic, a contat trupa. Am foarte mulți prieteni buni instrumentiști care își schimba trupele la câteva luni din lipsa coeziunii la nivel de echipă. În fond, asta contează.
C.: Culmea, chiar și ăsta micu (n.r. – Romeo) pe care l-a întâlnit Vlad la meci…
A.: Noi ne-am chinuit mult timp să găsim un clăpar, iar cel puțin la nivelul nostru de trupă tânără e greu să găsești pe cineva. Și am căutat foarte mult, am postat mesaje pe forumuri ca până la urmă să găsim unul la un meci de fotbal.
R.: Și faza e că eu chiar mă simt super bine în trupă. D-aia am zis că comunicarea e super importantă. A fost nororc 100% pe toate planurile.

R.: Care a fost cel mai amuzant moment împreună?
V.: Da, deci într-un an când mi-am făcut ziua, Cătă s-a îmbătat atât de tare. Întâi, este un lucru pe care trebuie să-l știți despre Cătă: el nu a fost tocmai cel mai conștiincios student în timpul facultății și ca atare, o consecință logică au fost restanțele. Eh, și ziua mea cum e în septembrie se unește cu sesiunea de restanțe. Cătă, în următoarea zi sau nu chiar următoarea, peste două zile avea restanțe și avea de învățat. Și mi-a zis că vine, dar nu bea mult, în fine, trebuia sa ajungă devreme acasă, să se trezească devreme. Nu s-a ținut de cuvânt, evident. Am început să bem, ne-am făcut rangă, iar Cătă ajunsese la momentul în care trebuia să ajungă acasă, dar nu era în stare s-o facă. Aici a intervenit Andrei care poate spune mai departe povestea.
A.: Eu am chemat taxiul și Cătă s-a gândit în ultima clipă că vine și el, cu greu a reușit să-mi spună chestia asta (n.r. – râde). Am luat taxiul, am plecat, eu nu știam exact unde sta, s-a chinuit ceva să-mi spună strada, dar am înțeles și după ce am plecat la cinci minute, Cătă se apucă să-mi spună ceva, dar nu înțelegeam ce neam! Credeam că-mi zice că n-are bani și i-am zis că e ok, îți dau eu și abia după am înțeles că încerca să-mi spună că și-a uitat ghiozdanul și n-avea chei d-acasă, asta era marea problemă. Greu, greu, greu am înțeles, dar am apreciat, totuși, că la cât era de beat totuși și-a adus aminte că-și uitase ghiozdanul.
V.: M-a sunat: „băi, e ghiozdanul lui acolo?“. Vă dați seama că-mi era greu, eram într-o stare de ebrietate apropiată (n.r. – râde). I-am găsit ghiozdanul, i l-am dat și au ajuns într-un final acasă.
C.: Da, eu nu prea mai țin minte multe chestii din seara aia (n.r. – râd cu toții).

R.: De unde a venit numele de „Secret Society“?
V.: De fapt și de drept, ne-am hotărât cu Cătă și cu Andrei să plecăm din Academie. A fost, țin minte, o excursie la Brașov. Am plecat eu cu Cătă și cu o prietenă, în vacanța de Paște la munte. Și ne-am întâlnit mai devreme în gară chiar cu scopul ăsta: să ne gândim la nume de trupe, pentru că urma să facem asta.
C.: Eu eram în perioada în care ascultam foarte mult Europe, în continuare este una din trupele mele preferate.
V.: Și s-a potrivit contextului în care noi repetam pe ascuns, s-a potrivit contextului.
A.: Vrea să spună că numele trupei este numele unui album al celor de la Europe. Oricum, făcusem fiecare o lista de nume și le-am discutat pe fiecare. Dar, totuși, „Secret Society“ s-a potrivit. Era momentul în care încă nu le spunesesem celorlalți și totuși ne întâlnisem de câteva ori numai noi să repetăm. Și s-a potrivit.
V.: Ne place!
R.: Pentru mine, văzând numele din exterior prima oară când am vorbit cu Vlad, mi-a zis numele și am căutat pe facebook și era, așa, o poză în care nu prea se ditingea fața nici a lu’ Vlad, nici a lu’ Cătă, și numele așa, m-am găndit că mă, ce metaliști obosiți or mai fi și ăștia (n.r. – râde). M-am speriat puțin, sincer. „Mamă, și vor și clapă!“. Noi nu cântăm metal, chiar nu avem nicio treabă, asta trebuie punctat clar. Și a fost chiar o surpriză plăcută când am ajuns acolo și „mamă, frate, ăștia-s oameni!“ (n.r. – râd cu toții).
C.: Adevărul este că era cam timorat (n.r. – Romeo) când a intrat prima oară în sala de repetiții.

interviu_secret_society-catalina_cosma-fotoreporter-16

R.: Cum puteți descrie sentimentul ce ia naștere sub luminile reflectoarelor?
R.: Întâi simt panică și dup-aia gata, frate, e mediul meu!
V.: Poate sună ca un clișeu, dar e una dintre cele mai frumoase trăiri pe care le-am experimentat eu până acum. E un sentiment de satisfacție când cânți ceva, îți iese bine, ești apreciat de public.
A.: Emoții, categoric. Cred că de asta nu scapi niciodată și nici nu cred că e bine să scapi de asta. Dacă n-ai emoții, e clar că nu-ți pasă.
V.: E un sentiment unic. Și asta e părerea noastră când cântam în fața a o sută de oameni, vă dați seama um ar fi să cânți în fața a zeci de mii de oameni? Cred că se amplifică exponențial. E o trăire fantastică.
C.: E, într-adevăr, raportat și la public. Am avut înainte cu X-Plod concerte și în fața a șapte oameni și tot te simți incredibil fiind acolo. Nu, cel puțin pentru mine (n.r. – scena este) is the place where I should be.
V.: Da, și pentru mine. Nici n-am spus c-ar conta numărul, am cânta și-n fața unui singur spectator.
A.: Uneori iese mai bine, adică e mai plăcut să fie mai puțini.
R.: E mai intim. Noi ca un tot unitar, ca echipă, ca prieteni transmitem ceva și asta contează cel mai mult. Noi ne unim sentimentele, capacitățile noastre ca instrumentiști, muzicieni și transmitem ceva.
C.: Și e impresionant atunci când vezi că publicul percepe ceea ce vrei tu să transmiți și își însușește trăirile noastre și le transpun cu ale lor.
V.: Moment incredibil e atunci când știu și versurile. Ți se ridică părul pe mână.

R.: Ați primit vreun fel de feedback până acum?
A.: Feedback-ul este, în general, pozitiv. E adevărat, n-am avut noi public într-atât de numeros și, de obicei sunt prieteni sau prieteni de-ai prietenilor, dar chiar și când a fost vorba de un feedback complet obiectiv de la străini, a fost destul de pozitiv.
C.: Apropo de asta, a fost o chestie destul de impresionantă. Când Andrei a fost plecat am avut temporar un alt vocal, un invitat la voce și am plecat la invitația lui Adi Manolovici la un festival în Craiova, la un concurs de trupe în Craiova.
V.: Am ieșit pe locul doi acolo…
C.: Și în seara respectivă ultima trupă, căci erau trupe mari invitate la final, era Vița de Vie. Și Vița de Vie au avut proba de sunet exact după noi: noi ne strângeam sculele și ei și le instalau. Ultima piesă cu care am dat probele a fost „Crazy Tonight“ și în timp ce ne strângeam sculele basistul și clăparul începuseră să fredoneze linia melodică.
V.: Da, e și asta ceva.

interviu_secret_society-catalina_cosma-fotoreporter-12

R.: Ce părere au cei apropiaţi despre ceea ce faceţi, de la familie, la prieteni şi colegi?
V.: Sunt încântați, ne susțin. Am avut noroc: părinți care ne-au susținut în totalitate.
C.: Prieteni care ne-au ajutat cu foarte multe chestii de-a lungul timpului.
V.: Chiar și mai ales acum când am avut cea mai mare nevoie.
A.: Părinții sunt cei mai mari fani.
V.: Da! Absolut! Și totul e obiectiv. Părinții noștri sunt foarte critici în privința noastră, nu suntem răsfățați, nu suntem laudați. Când facem o treaba bună ne lauda ca atare, când facem un căcat ne critică.
C.: Fără nicio părere de rău chiar, ne zic direct. E, până la urmă, pentru binele nostru.
V.: Ne-au zis de zeci de ori că uite n-ai cântat bine, ai gherlit-o (n.r. – râd).
R.: Eu i-am văzut plângând p-ai mei de fericire (n.r. – în cele din urmă un zâmbet de mândrie iese la iveală).
V.: Și acum în ultimele zile, dar, oricum, și pe parcursul întregii istorii a trupei, tatăl lui Vic care e basist în trupa Holograf – Iulian Vrabete – ne-a ajutat enorm de mult și mai ales acum cu noul album, fără de care nu s-ar fi putut face. El ne-a dus, ne-a ajutat cu producerea albumului, hârțogăraie…
A.: Plus că noi cântăm în sala lui. E destul de complicat să găsești o sală.
V.: Sunt foarte multe chichițe. Din păcate, în România scena rock nu este susținută pe cât ar trebui și, ca atare, săli nu prea sunt, locuri în care să cânți nu prea sunt. Sunt și unele șmecherii la mijloc, unele trupe vin cu pile…
A.: Exact ca întregul showbiz.
V.: Și cred că peste tot e așa nu numai în România, dar nu intrăm în subiectul ăsta. În orice caz, nu a fost ușor pentru noi, chit că l-am avut pe tatăl lui Vic, de bine, de rău, nu ne-am folosit niciodată de chestia asta, nu ne-am folosit de pile. Am vrut ca tot ceea ce facem să fie pe munca noastră.
A.: Noi am mers și am vorbit, noi am trimis demo-uri. Le-am înregistrat 100% noi.
C.: Și apreciem foarte mult oamenii care promovează local bands pentru că și noi facem asta la rândul nostru și și noi îi promovăm pe ei atât cât putem sau mergem la concertele lor atât cât putem. Și d-asta vă mulțumim și vouă că faceți chestia asta.

R.: Ce considerați că vă face deosebiți?
V.: Absolut nimic! (n.r. – râd cu poftă toți)
A.: Nu cred că suntem mai buni decât alții, că sunt atâtea trupe bune…
V.: Sunte foarte multe trupe bune, mulți instrumentiști buni, mulți chiatriști buni!
A.: …dar piesele noastre ne fac unici. Nu mai are nimeni piesele astea. Sunt făcut de noi, sunt scrise de noi, sunt versuri muncite.
C.: Iar noi, spre deosebire de alții, chiar credem în ceea ce transmitem prin versurile noastre și prin muzica noastră.
A.: Da, niciodată n-o să cântăm o piesă pentru că e „catchy“ sau să facem o piesă în altă variantă ca să aibă succes. Noi cântăm cum ne place nouă, ce am vrea noi să auzim.
V.: Versurile au un mesaj. Nu s-au compus versuri numai ca să rimeze. Muzica și versurile vin din suflet. Și, nu știu, ne face speciali, nu ne face speciali, nici nu contează.
C.: Adevărul este că sunt destul de puține trupe la ora actuală care încearcă să păstreze un sound cât mai clasic, pentru că noi asta urmărim, fără prea multe mix-uri sau chestii care sunt la modă.
V.: Cântăm analog, de pildă, care e o chestie clasică. Sunt foarte multe trupe, foarte mulți instrumentiști care apelează la efecte digitale… dar nu c-ar fi nasol! Sună foarte bine, dar noi am păstrat stilul ăsta.
A.: Noi ascultăm Pink Floyd, Deep Purple și chestii de genul ăsta și încercăm se ne apropiem de sunetul ăla din anii ’70 – ’80.
V.: Și sincer, oricât de subiectiv sau obiectiv aș fi, chiar cred că nu sunt multe trupe de nivelul nostru care se pot prezenta cu un astfel de album, care se pot prezenta cu o astfel de compoziție atât muzicală cât și lirică.

R.: Știu că ați participat la Trofeul Club A. Cum a fost?
V.: În două rânduri sau chiar trei.
A.: Oricum e atât de lung concursul încât nu se termină niciodată (n.r. – râde). Da, am participat, am trecut de câteva etape, dar nu e foarte clar nici acum ce s-a întâmplat.
V.: Nouă ne face plăcere să cântăm oriunde și am încercat, și cred că am ajuns la performanța, de a ne detașa de partea de concurs. E un concurs, trofeu, cum vrei s-o numești, dar noi mergem acolo să cântăm pentru oamenii care ne ascultă. Am primit feedback pozitiv de la oameni necunoscuți, de la membrii juriului.
C.: Spre exemplu, prima oară când am participat, după o anumită etapă, nu se știe care, am ieșit din concurs și, cu toate astea, ne-au chemat ca invitați să cântăm într-o altă seară. Și am fost și am cântat. De asemenea, am mai participat la un concurs organizat de „Dynacord“ și juriul a avut păreri foarte bune, iar unul dintre membrii juriului ne-a invitat să cântăm într-un loc în care cântă el. Folk-istul Nicu Nicușor. Mă rog, momentan nu am ajuns acolo, le luam pe rând.
V.: Am fost foarte ocupați cu albumul, ce-i drept.
A.: Vara asta n-am cântat deloc, numai am înregistrat pentru album.
C.: Și suntem foarte fericiți că se va încheia acest proces (n.r. – râde).
R.: Apropo de senzații speciale când ne suim pe scenă, e o senzație specială și când dau play la CD.
A.: Da, eu chiar și azi l-am ascultat. Le-am ascultat de mii de ori în lunile astea de m-am săturat de ele (n.r. – râde).
C.: Plus că în momentul în care vom avea produsul a patru ani de muncă va fi deosebit.

interviu_secret_society-catalina_cosma-fotoreporter-6

R.: Cum au fost anii voştri de liceu?
V.: Bestiali. Eu am avut norocul și am făcut un liceu destul de libertin, am învățat la materiile la care am vrut și la cele la care nu am vrut a fost simplu: nu am învățat. Am chiulit mult. Am mai auzit și eu de la prieteni de prin alte licee că erau torturați de profesori și conducere mai prin alde Sava, alde Viteazul.
A.: Acum nu vreau să vă dezamăgesc, că sunteți la sfârșit (n.r. – referire la noi, elevii de-a XII-a), dar mie mi-a plăcut liceul mai mult decât facultatea. Facultatea a trecut mult mai repede.
V.: Clasa care mi-a plăcut cel mai mult a fost a XI-a, pentru că eram suficent de mare să mai fac și ce vreau, dar nici n-aveam responsabilități de Bac.
C.: Și plus că, practic, în liceu ne-am format ca muzicieni.
A.: Sunt și piese pe album pe care le-am scris în liceu, vreo trei.
V.: Ne leagă multă istorie pe noi care s-a format în liceu. A fost foarte important pentru noi.
R.: Cred că eram în liceu când am cântat prima oară la voce. Și în rest am chiulit în draci…
V.: Asta e de la sine înțeles: rock-eri pletoși, la ce altceva vă așteptați?
R.: Băi, eu arătam a cocalar atunci…
C.: A, hoț de buzunare în Obor (n.r. – râd cu toții). Da, un tip din juriul de la „Dynacord“, era stilist sau, mă rog, se ocupa cu fashionul, în fine, și a ținut să precizeze despre fiecare în parte cum arătăm. Eu și Vlad am fost considerați ca venind din anii ’70.
V.: Eu am luat-o ca pe un compliment!
C.: Romeo era hoț de buzunare din Obor.
R.: Eu am văzut-o ca pe o oportunitate! (n.r. – râde)
C.: Vic era d-ăsta de la festivaluri gen Otaku, cu japoneză, chestii, ceea ce e adevărat.
R.: Și tu ai burtă (n.r. – Andrei).
A.: Da, mi-a zis că am burtă (n.r. – foarte sec).
V.: Muzica, în schimb, se pare că a fost bună.

R.: Aveţi vreo amintire plăcută de pe atunci?
R.: Când m-a prins Stoinea la fumat!
C.: Erau momente, și astea destul de dese, când chiuleam ca să merg la concerte Byron sau Travka.
V.: Ah! M-am întors odată de la un concert, cred că mai cântă și acum, un muzicuțist, Marcian Petrescu și Night Train. M-a luat cel mai bun prieten de-al meu, eram a X-a, că „hai, c-o să cânte ăsta, viitorul meu profesor de muzicuță“. Urma să se apuce de muzicuță. Și i-am zis O.K., vin. Și am băut atunci, cred c-a fost prima oară când am băut bere neagră și am băut vreo cinci de căciulă și ne-am făcut rangă. Nu aveam bani de taxi și am zis că mergem pe jos de la Victoriei la Universitate. Eu stau la Universitate. Și de acolo el ar fi luat taxiul până acasă. Drumul a fost anevoios și plin de obstacole. Se lucra pe Magheru la trotuare și erau gropi și știu că mi-a sărit în față să am grijă la gropi, eu mă uitam pe sus după el, a fost nebunie.

R.: Dacă ați avea ocazia să cântați cu artistul vostru preferat, pe cine ați alege?
V.: La mine e simplu, cu Pink Floyd, aia e trupa mea de suflet.
C.: La mine, ca feeling pe scenă ar fi să cânt cu ei în continuare.
Toți: AWWW!
V.: Mă simt prost acum (n.r. – râde).
C.: Ca muzician outsider ar fi Billy Sheehan care a cântat în „Mr. Big“. Am avut chiar ocazia să-l întâlnesc.
A.: Bon Jovi.
R.: Josh Franceschi, care e solistul de la „You Me At Six“ sau Oliver Sykes tot de la o trupă britanică (n.r. – de la „Bring me the Horizon“). Și, sincer, nu-mi pasă că ei n-au auzit de ăștia, sau că nimeni n-a auzit, e așa pentru mine.
C.: Vezi? Promovarea trupelor mici.

interviu_secret_society-catalina_cosma-fotoreporter-4

R.: Și trupele voastre favorite care ar fi?
A.: Eagles, Bon Jovi, Beatles, AC/DC, Aerosmith, Deep Purple, Pink Floyd.
C.: The Doors, Iron Maiden, Europe, Aerosmith, Motley Crue, Def Leppard.
R.: Linkin Park, 30 Seconds to Mars, Green Day, Bring me the Horizon.
V.: La mine ăștia pe care i-a spus Andrei plus Led Zeppelin, Phoenix, românești, Compact, Scorpions. Rock-ul clasic, heavy metal-ul clasic. Ne-au influențat foarte multe trupe și foarte mulți artiști.
C.: Și chiar și cei mai recenți, cum a zis Romeo, ne influențează pentru că vin cu un sound care se ascultă și se cere în ziua de azi, și totuși păstrează elementele pe care noi le apreciem. Noi, practic, încercăm să facem invers, să fie mainly chestiile mai vechi și cumva, adaptate, să integrăm puțin și din ceva mai nou.

R.: Știu că urmează să lansați un album la finele lunii. Ce ne puteți spune despre acest prim album al vostru?
C.: Mai multe decât am zis deja?
A.: Se numește „So it begins“. Conține 14 piese. Bine, în astea 14 e și o introducere. Piesele sunt scrise în decursul a patru ani, ce patru ani, chiar mai bine de patru ani!
C.: Este făcut integral de noi, și muzica și versurile.
V.: Ne-au ajutat buni prieteni cu photoshooting-urile și astea, Cristi Georgescu, cu masterizatul și mixatul un alt prieten de-al meu, Mihai Dincă, au făcut o treabă excepțională. Și suntem mândri și entuziasmați să cântăm. A fost lung și greu drumul, adică cu sesiuni de înregistat la noi acasă, bibilit mult.
A.: Noi suntem mulțumiți de cum sună albumul, să vedem ce zice și restul lumii.
V.: Oricum, noi nu l-am făcut pentru profit, cum ar crede unii și alții. Noi băgăm bani în crearea albumului, dar nu așteptăm să-i și primim înapoi. Nu d-asta o facem, nouă ne face plăcere și sperăm să ne lansăm.
C.: Să fie un material bun și să fie dat mai departe ca cineva să ne remarce mai mult decât am fost remarcați până acum. Să bucurăm mai multă lume.
V.: Primul tiraj este de 500 de exemplare.
A.: Sperăm să le terminăm p-astea și mai facem.

R.: Ce anume vă inspiră în piesele voastre?
V.: E simplu. Aici trebuie să întrebi două persoane și mai ales una: Andrei și Cătă.
A.: Pe albumul ăsta am compus eu majoritatea pieselor. Avem piese și de dragoste, și de social commetary și de go-wild.
C.: Să o facem mai simplu: avem piese de dragoste, una de social commentary și una de go-wild.
A.: Nu-i adevărat (n.r. – râd cu toții)! Nu știu cum, pur și simplu te apuci și scrii și vezi ce iese, poți să începi și de la un nume de melodie.
C.: Sunt momente în care, cum e și în cazul singurei piese pe care am compus-o pentru albumul ăsta, când pur și simplu n-am somn și a curs de la sine toată piesa, a fost scrisă într-o oră.
A.: Sunt piese pe care le scrii într-o oră, piese pe care le scrii în două zile, piese pe care le scrii în luni de zile, mai adaugi, mai schimbi.
C.: Nu există o rețetă de succes.
A.: Eu, de obicei, iau un vers, două versuri și de acolo încep și dezvolt în paralel muzica și versurile.
R.: Am compus odată o melodie și versurile mi-au venit când eram la duș.
V.: Eu solo-urile când le compun mă gândesc la ce mi-ar plăcea să aud când ascult un solo de-al unui chitarist preferat.
C.: E chiar bună chestia asta.
V.: Da, trebuie să fii obiectiv în chestia asta. Eu mi-am compus aproape toate solo-urile și, cum au zis și băieții, unele curg imediat, la altele stai și săptămâni. Am avut un blocaj la intro, că la aia s-a stat cel mai mult, la partea mea, pentru că, a fost un blocaj psihologic, știam că e prima chestie care se va auzi ca și chitară. Mi-a luat trei săptămâni să-l compun. La altele mi-a luat și-o zi.
C.: Oricum, cred că, până la urmă, totul vine din experiență personală, din trăiri, din emoții. Și mai ales muzica. Eu personal consider că muzica este elementul principal, iar versurile vin în ajutorul muzicii ca să transmită mai ușor. Important este să ajungă mesajul acolo unde trebuie.

interviu_secret_society-catalina_cosma-fotoreporter-1

R.: Ați spus mai devreme că e un sentiment aparte când vă ascultați albumul. Ce trăiți atunci când vă auziți pe voi la boxe?
A.: De obicei nu-mi place, de obicei sunt critic. E greu să fii mulțumit în totalitate de ceea ce auzi când te asculți pe tine. Cu albumul ăsta, după ce l-am bibilit atâta și am tras fiecare strofă de mai multe ori până mi-a plăcut, sunt destul de mulțumit de cum sună.
R.: Eu sunt mulțumit de el dimineața.
A.: Ideea e că nu numai c-am ascultat albumul final, dar l-am ascultat în timp ce-l înregistram.
C.: E o experiență interesantă să-ți auzi propriile melodii. Nu știu, cred că fiecare le auzim în mod diferit ca defect profesional, dacă vrei.
A.: Fiecare își ascultă instrumentul lui.
V.: Eu chiar am momente în care ascult unele bucăți din piesă și zic „wow, chiar îmi place cum sună!“. Alteori sunt critic…
A.: Noi mai făcusem mai demult niște înregistrări, dar alea erau niște demo-uri, făcute mai pe genunchi și când le auzeam acum… Le-am scos și de pe youtube că nu-mi mai plăceau.

R.: Aveți în minte și posibile colaborări muzicale în viitor?
A.: Ar fi interesant să facem un duet, un featuring, dar nu, nu ne-am gândit. Mi-ar plăcea să colaborăm cu artiști mai așa mai spre jazz, cu saxofon sau cu muzicuță, sau cu o femeie la voce. Nu e exclus, ar fi un proiect interesant.
V.: Idei avem, proiecte avem, timp din pacate nu prea avem, pentru că, repet, din păcate e pe plan secund. Avem facultate, job-uri, trebuie să fim realiști înainte de orice.
C.: Sperăm să nu rămână pe planul secund, dar deocamdată asta e situația. E important că oricâte alte treburi am avea, facem sacrifici, ne facem timp pentru asta.

R.: Cum ați alege să caracterizați industria muzicală în momentul de față? Ce ați schimba la ea?
V.: De succes pentru unii și groaznică pentru alții.
A.: E controlată. E un anumit stil care se cere și mie, sincer, mi se pare că seamănă toate melodiile. Zi de zi apare câte o melodie, nu înțeleg cum.
V.: Eu nu o numesc muzică. O piesă pe care o faci din trei efecte pe calculator pe care le repeți cu niște versuri gen „rise up“, cântate cu accent jamaican și ăla-i hit. Nu, eu nu o consider muzică.
A.: Atunci când scoți piese pe bandă rulantă nu mai faci muzică. Nu sunt piese care să dureze. Sunt hituri la radio, săptămâna asta și gata.
V.: Cineva mi-a definit muzica din România. Ascultam o melodie lansată cu două, trei luni înainte și a venit să-mi spună că e așa veche piesa. Eu ascult piese de acum 40 de ani și nu mi se par vechi deloc. Asta e calitatea muzicii care este promovată în România.
C.: Eu prefer să nu o văd.
A.: Noi, deocamdată, nu prea facem parte din ea, nu ne considerăm a fi în industrie.
C.: Sunt și trupe care fac excepție de la regulă, dar nu foarte multe și nu foarte des.
V.: Din păcate scena rock nu este promovată. De succes sunt doar trupele cu vechime, alde Phoenix, alde Iris, alde Holograf, dar trupe noi nu prea sunt promovate, sau cel puțin stilul pe care îl cântăm noi, rock clacic, nu e promovat. Multe trupe și chiar și noi vom încerca să apelăm la case de discuri din străinătate, în România nu avem nicio șansă.

R.: V-a schimbat această trupă în vreun fel viața?
Toți: Da.
C.: De la momentul în care ești deprimat și iei chitara în mână să cânți ceva, chit că o piesă de-a ta, chit că-i altceva și te face să te detașezi de tot, până la momentul în care ești pe scenă și vezi lucrurile cu totul altfel.
A.: Eu cred că eram mult mai timid înainte să cânt la chitară. Eu la început mult cu folk. Eram cercetaș când eram în liceu. Mergeam pe munte cu chitara la focul de tabără, cântam. La început mi-era o rușine incredibilă. Acum nu mai e problemă. Acum îmi face plăcere să cânt unui grup mare de oameni.
C.: Nu că aș vrea să laud muzicienii, dar sunt unele studii care spun că fiind muzician îți deschizi și alte părți ale creierului, pe care nu le-ai folosi în mod normal.
V.: Muzica a fost locul în care m-am aflat. Am avut un hobby interesant, e un hobby frumos. Pentru mine personal, pe lângă medicină, a fost un hobby foarte interesant.
C.: Dacă m-ai întreba pe mine ce aș vrea să fac pentru tot restul vieții ar fi muzică, pentru că it feels like home.

R.: Ce alte pasiuni mai aveți?
A.: Snowboard.
R.: Tenis.
V.: Baschet, am jucat mult bachet în liceu și sportul în general.
C.: Programare.

R.: Ați fost, vreodată, tentați să renunțați?
Toți: Nu.
A.: Nu, chiar n-am fost niciodată în situația asta. De muzică dacă nu ești foarte pasionat nici nu merită să te apuci.
V.: Pe lângă timp, financiar s-au investit mii de euro hotărât. Dacă vrei să suni bine trebuie să bagi mulți bani.

R.: Cum ați descrie formația printr-un singur cuvânt?
A.: Prietenie.
V.: Da, prietenie.
C.: Hai să facem un cuvânt compus: prietenie-rock.

Leave a Comment