Teen Press 
foto: Roxana Leocovici – fotoreporter
De ani buni ne-am obişnuit să îl vedem în zilele de miercuri la TV, reuşind mereu să ne amuze sau chiar făcându-ne să râdem în hohote, în cadrul celebrei emisiuni „Cronica Cârcotaşilor“, iar de mai bine de trei ani îl auzim şi în timpul săptămânii la postul de radio Rock FM. V-aţi prins la cine mă refer? Da, stăm de vorbă cu Cristi Hrubaru, un tip foarte amuzant, foarte sociabil şi prietenos şi un iubitor declarat al muzicii rock.
R.: Ce poţi să ne spui despre liceanul Hrubaru, cum erai pe atunci?
Cristian Hrubaru: Liceanul Hrubaru a făcut liceul în perioada comunismului – ultimii patru ani din comunism, din ’85 până în ’89. Erau, desigur, alte vremuri atunci. Erau foarte multe restricţii, iar una dintre puţinele bucurii pe care le aveam era muzica rock şi eram fascinaţi dacă reuşeam să ajungem la un concert Iris sau Holograf (o trupă care cânta rock adevărat pe vremea aia), Voltaj sau Compact. Cam în asta consta distracţia pe vremea mea.
Am fost un fel de răzvrătit, aşa cum erau toţi tinerii pe atunci, dar trebuia să ne adaptăm acelor vremuri şi să strângem din dinţi, pentru că mişuna miliţia, Securitatea şi chiar şi pentru un simplu banc cu Ceauşescu puteai să ai mari probleme. Am avut şi eu puţin părul lung şi cred ca e de notorietate deja povestea aceea în care la Giurgiu m-a tuns miliţia cu pânza de bomfaier, în plină stardă… În rest, le-am cam făcut şi eu pe toate. N-aveam deloc libertate de exprimare, iar noi aştia cu rock-ul, eram consideraţi satanişti, pleava societăţii, degeneraţi… Nu dădeam deloc bine în peisajul comunist al timpurilor acelea. Credeam în muzica rock şi speram ca într-o zi să ne exprimăm liber. Eu am absolvit Liceul de Marină şi singurul scop pentru care l-am făcut era pentru ca, după terminarea acestuia, să mă îmbarc şi să o şterg urgent din Republica Socialistă România. Numai că în ’89 a venit revoluţia. Am apucat să fiu marinar vreo câteva luni şi prin martie ’90 am renunţat, căci puteam să plec liber, unde doreau muşchii mei.
R.: Deci acesta a fost unul dintre visurile tale, să devii marinar?
C.H.: Da. Visam să-mi trăiesc viaţa altfel. Mi se părea, la vremea aia, singura şansă să plec din ţara aia cenuşie, unde totul era greu, foarte greu. Eram şi la o vârstă foarte dificilă, în care îmi doream multe şi nu înţelegeam de ce la alţii se poate, iar la noi nu. De ce un analfabet cretin era în stare să ţină la cheremul lui o ţară întreagă? Aşa era mentalitatea mea de puşti de 18 ani. Dar, Slavă Domnului!, a trecut, iar fiică-mea n-a prins vremurile astea. Când îi povestesc, parcă nu-i vine să creadă, deşi a citit şi ea foarte multe lucruri legate de acea perioadă. Cred că e dificil de înţeles pentru oricine s-a născut după ’89 cum de trebuia să stai o noapte întreagă la rând pentru doi litri de lapte sau să cumperi pâinea la cartelă, jumătate de pâine de persoană pe zi…
R.: Ai vreo amintire preferată din perioada liceului?
C.H.: Ca orice licean, găseam tot felul de soluţii să ieşim din monotonie, din gri-ul ăsta de care-ţi tot pomenesc… Erau petrecerile de apartament, erau cântările rock şi aşteptam cu nerăbdare noaptea de Înviere… pentru că Ceauşescu, în tâmpenia lui, ca să ne facă pe noi tinerii să nu mergem la biserică, aducea trupe să cânte în oraşele respective, în Focşani, în Giurgiu, în Galaţi. Mergeam la biserică şi apoi la concert. Era un bun prilej să ne întâlnim formaţiile favorite. Hobby-urile noastre erau cele în care făceam tot posibilul să obţinem de afară discuri sau casete audio. Să pui mâna pe un disc cu Iron Maiden, Deep Purple sau Whitesnake era nemaipomenit. Când am reuşit să obţin „…And Justice For All“, albumul celor de la Metallica, frate, jumătate de liceu ne-am strâns să ascultăm discul ăla! Trebuia să-l dau înapoi, ce tragedie… l-am tras pe o casetă, Dumnezeu ştie cum, dar a fost un eveniment mare pentru noi.
R.: Care au fost primele tale contacte cu muzica rock?
C.H.: În liceu! Eu abia prin clasa a XI-a am început să ascult rock, să deschid ochii. Eram la Liceul de Marină din Giurgiu (doi ani i-am făcut la Galaţi şi doi ani la Giurgiu), iar acolo toţi ascultau rock. Eu nu eram tentat să ascult sau să fiu atent la ce se întâmplă acolo, pentru că mi se părea un zgomot total, până când, din întâmplare, am pus mâna pe o casetă cu Iris. Da, cu Iris am început eu să ascult rock! La vremea aia nu mi se părea aşa ceva nemaipomenit… trecea pe lângă mine. Ştiam o piesă, două, difuzate din întâmplare la radio – pentru că să nu vă imaginaţi că erau foarte des pe radio, ei având mari probleme în vremea comunismului. Se mai întâmplau şi excepţii. În fine, atunci mi-a parvenit o casetă cu Iris scoasă de Electrecord… Parcă şi acum o văd: cu o copertă cu nişte desene animate pe ea şi scris: „Nu te opri“ – da, aşa se numea. O am şi azi, cu autografe… Încet, încet, mi-a captat atenţia genul ăsta de muzică, iar apoi inevitabil am început să fiu curios şi de un Scorpions, Europe – dulcegării din astea, după care am fost curios şi de ceva mai greu – Judas Priest, Iron Maiden, Metallica, Manowar. Am devenit în scurt timp un fel de burete. Băgam rock în mine ca nebunul… Eram fascinat, eram virusat! Cu ocazia asta am încercat să învăţ să cânt la chitară. Mai zdrăngănesc chitara din când în când, dar n-ai vrea să mă asculţi! Ţi-aş strica ziua! Şi aşa a luat naştere o mare pasiune de care n-am „scăpat“ nici până acum, ba mai mult, s-a amplificat de la un an la altul! Astăzi, acasă, la serviciu sau în maşină şi chiar pe motocicletă, ascult muzică rock.
R.: Cum ţi se pare că a evoluat muzica rock în ultimele două decenii la noi în ţară?
C.H.: E de discutat foarte mult pe tema asta… a avut loc o evoluţie firească a lucrurilor. Odată ce am dat şi noi cu nasul de libertate, au început să apară multe formaţii rock, dar, din păcate, foarte puţine dintre ele au trecut proba timpului. E foarte uşor să pui bazele unei formaţii – gata, luăm două, trei chitare, luăm un set de tobe şi ne apucăm de treabă. E mai mult de atât. Mă bucur însă de continuitatea formaţiilor vechi. Mă bucur că astăzi mai pot asculta Compact, Iris – care chiar şi împărţită în două, rămâne trupa mea românească de suflet. Regret că Holograf au luat-o pe altă pantă, căci erau foarte buni în ceea ce făceau pe vremuri. Krypton iar s-a apucat de treabă, lucru de care sunt foarte încântat, Gabi Nicolau („Guriţă“) fiind unul dintre cei mai buni solişti vocali pe care i-a dat România. Din noul val, cred că nu mai e un secret pentru nimeni că îmi place foarte tare Trooper – e cea mai curată, iubită şi mai mişto formaţie de heavy-metal de la noi. Eu nu-i cunosc numai ca artişti, îi cunosc şi ca oameni. Alin „Coiotu’“ Dincă este colegul meu la Rock FM, iar John a devenit mai nou ruda mea. Formează o trupă extraordinară, o familie de la care foarte mulţi ar trebui să înveţe. Aflu cu părere de rău că Steelborn-ul s-a despărţit – Aura şi soţul ei au părăsit trupa pentru un alt proiect. Îmi pare rău, formau o gaşcă grozavă, dar viaţa merge mai departe. Au mai apărut între timp şi Alternosfera, care chiar dacă sunt de peste Prut, îi consider de-ai noştri şi Travka îmi place foarte mult. Avem cu ce ne mândri, dar parcă nu e suficient.
R.: Care sunt trupele tale preferate?
C.H.: În ceea ce priveşte muzica românească, spun din capul locului Iris, dar îi iubesc foarte tare şi pe cei de la Cargo. Mă duc cu mare plăcere la concertele lor şi dacă mă pui să cânt ceva la o seara de beţie, la karaoke, aleg Cargo cu ochii închişi. Mă simt mai bine cântând Cargo, simt într-un mod foarte personal muzica lor, însă Iris rămâne totuşi formaţia mea de suflet. Asta nu înseamnă că nu iubesc şi Celelalte Cuvinte, Viţa de Vie sau Altar. Ultima oară pe Altar i-am prezentat la o întrunire de motociclişti. A fost demenţă totală. Din exterior, îmi place rock-ul clasic: Judas Priest, Maiden, Metallica, Green Day şi Pantera – Pantera mă ţin pe loc să-i ascult, mă încarcă cu energie, au acel ceva de care am eu nevoie la un moment dat. S-ar putea să uit multe trupe, nu pot să zic că sunt fanul înnebunit al unei trupe, cum e „Coiotu’“ (n.r.: Alin Dincă). Se ştie că el e fan Iron Maiden de când a deschis ochii. Eu ascult cu aceeaşi plăcere mai multe formaţii. Recunosc, am o sensibilitate aparte pentru AC/DC şi The Beatles!
R.: Care crezi că a fost cel mai spectaculos concert rock din ultima vreme de la noi din ţară?
C.H.: Categoric, Roger Waters! Categoric! E un concert pe care eu l-am aşteptat o viaţă întreagă, chiar îmi pierdusem speranţa că o să vină în România. Artistul având 70 de ani, începusem deja să-mi fac planuri să mă duc să-l văd undeva în Europa, poate ar fi coincis cu un concediu, ceva. Eu cu timpul liber stau mai prost, dar aş fi făcut tot posibilul să-l văd în viaţa asta. Îţi dai seama, în momentul în care am auzit că va veni în România şi că Rock FM va fi şi partenerul media al acestui eveniment, a fost o bucurie imensă. Am văzut concertul împreună cu colegii din radio şi cu familia mea.
R.: Ai avut modele sau persoane care te-au inspirat în cariera ta?
C.H.: Aş vrea să vorbesc despre o persoană foarte specială, care m-a sprijinit şi m-a ajutat să-mi văd de carieră – este vorba despre soţia mea, pe care am cunoscut-o în urmă cu douăzeci de ani. Ea lucra la un post de radio, iar eu o tot aşteptam să o conduc seara acasă, căci era prietena mea. Aşa am ajuns să cunosc echipa (colegii ei) şi am ajuns să lucrez acolo, fără să-mi fi propus vreodată asta. Se întâmpla în ’93, la Radio Tineret Focşani. După zece ani de atunci, a sunat telefonul şi am fost anunţat că sunt dorit aici într-o echipă la Bucureşti. Pe atunci era Magic FM sau Radio Star, cum i se zicea. Evident, am refuzat într-o primă fază, însă am fost încurajat de soţia mea să vin să „joc“ în Divizia A. Trebuia măcar să încerc, pentru că altfel mi-aş fi pus toată viaţa întrebarea: „Cum ar fi fost…?“. Acolo mă auzeam doar pe raza judeţului Vrancea. Când am venit în Bucureşti, era un sentiment mai special să ştiu că mă aude aproape toată ţara. A fost greu ca provincial, dar m-am obişnuit. La doi ani după venirea mea în capitală, a apărut şi faza cu „Cronica Cârcotaşilor“. Şerban Huidu mi-a propus să mă alătur echipei. Am acceptat fără să stau o clipă pe gânduri. Veneam din postura de mare fan al „Cronicii“ şi atunci chiar nu mai puteam să renunţ la Bucureşti, deşi familia mea e foarte împrăştiată şi astăzi. Soţia mea e la Focşani, unde administrează o afacere, fiica mea e la studii în Brighton (Sussex), iar eu aiurea prin Bucureşti. Soţiei şi fiicei mele le mulţumesc foarte mult pentru susţinere şi încurajare. În primul an de Bucureşti, am fost tentat să renunţ de vreo cinci, şase ori, să îmi fac bagajele şi să vin acasă. Aş fi făcut o mare prostie, recunosc.
R.: Ce poţi să ne spui despre colaborarea cu Rock FM?
C.H.: Eu nu colaborez cu Rock FM, eu sunt parte din Rock FM! Suntem o mână de oameni – cinci băieţi (Lucian Boariu, Claudiu Cîrţînă, Alin Dincă, Mihai Georgescu şi eu), DJ cu experienţă, care alături de colegii din celelalte deparatamente, fac ca acest angrenaj, Rock FM, să funcţioneze. Pentru acest post de radio trebuie să-i mulţumesc în primul rând lui Florin Ciobâcă. S-ar putea să nu vă spună mult numele lui, dar lui i se datorează în mare parte apariţia pe piaţă a Rock FM-ului. Florin este cel care manageriază cele trei radio-uri ale trustului din care cu mândrie fac parte, iar o altă persoană căreia trebuie să-i mulţumesc este Şerban Huidu. De la el am primit un telefon într-o bună zi, în care îmi spunea clar şi răspicat: „Bă, tâmpitule, facem post de radio rock, iar tu te vei ocupa de el!“, la care eu i-am răspuns: „Hai, sictir!“ şi i-am închis telefonul, crezând că face mişto. După aia m-a sunat şi mi-a zis că-mi sparge capul dacă îi mai închid telefonul şi nu-l ascult până la capăt, iar eu tot îi ziceam: „Hai mă, Şerbane, că n-am chef de glume.“ Aveam treabă, eram cu Magic FM pe plaja de la Neptun, dar mi-a zis: „Gata, din momentul ăsta demarăm! Te gândeşti la oameni, te gândeşti la piese, ne vom ocupa de rock în FM“. Aşa a început marea noastră aventură, pe 1 „Rocktombrie“ 2010. De aici, totul e cunoscut, căci a apărut în presă tot ce se putea spune despre evoluţia din aceşti trei ani.
Sunt mândru să constat că de la un an la altul, din ce în ce mai multă lume ştie de noi şi ascultă Rock FM. De la un an la altul, în sondaje se arată că Rock FM câştigă un număr important de ascultători. Uşor, uşor am devenit parte din viaţa multora dintre români, căci erau destui care aşteptau de mult timp un asemenea post de radio. Au mai avut şi alţii încercări, doar că aveau alte reţete care nu corespundeau în totalitate cu cererea asta de rock. Ei, am venit noi cu rock-ul clasic, într-o primă fază, şi sperăm să facem fericiţi cât mai mulţi iubitori ai genului. Zic că avem suficientă muniţie şi că deja am reuşit într-un timp relativ scurt să pătrundem în mentalitatea colectivă.
R.: Cum decurge o zi obişnuită din viaţa ta? Ştim că îţi împarţi timpul între Rock FM, „Cronica Cârcotaşilor“, evenimente…
C.H.: Uite, astăzi e marţi şi am venit mai devreme la radio, eu fiind şi voiceover la „Cronica Cârcotaşilor“ – trag vocea pentru emisiune, după care de la 10 la 14 e emisiunea pe Radio, iar de la 16 până la ora 20 se filmează „Cronica“ şi toată echipa trebuie să fie prezentă la platou, în Pipera. Asta e doar una din zile, după aceea începe alergătura – să filmez materialul „Hrubaru“, să filmez „Binterviul“… Evident, şi munca de director de programe la radio presupune anumite activităţi zilnice în faţa calculatorului. Sunt destul de ocupat, dar nu mă plâng. Acum s-a făcut vremea mai nasoală, dar seara mai obişnuiam să dau o tură cu motorul. Nu de puţine ori am mers până la Târgovişte, am fumat o ţigară şi m-am întors… În weekend, toată vara eram pe motor, de cele mai multe ori în drum spre Vama Veche, întruniri moto sau concerte prin ţară. Revenind la activitatea de zi cu zi, încerc să fac în aşa fel încât să merg şi la câte o cântare seara sau să-mi scot colegii la o bere… Recunosc că de cele mai multe ori, după program, ajung direct acasă şi pic precum o popică, rupt de oboseală.
R.: Ce înseamnă pentru tine activitatea de la „Cronica Cârcotaşilor“?
C.H.: De cele mai multe ori, o mare distracţie, pentru care, culmea, mai sunt şi plătit, iar alteori e o mare bătaie de cap! Cred că ştie toată lumea că acolo la „Cronică“ suntem o adevărată familie, suntem una dintre cele mai închegate echipe din România, emisiunea având mai bine de 12 ani. Nu pot decât să fiu extaziat chiar şi după atâta vreme că fac parte din această gaşcă nebună. Îi iubesc, sunt ca membrii familiei mele.
R.: Ai vreo sursă de inspiraţie pentru realizarea interviurilor?
C.H.: Mă inspiră mult dudele sau gherlele pe care le emană cei intervievaţi. Materialul de la „Cronică“ pe care îl fac în fiecare săptămână, „Hrubaru“, este şi un drept la replică. OK, te-am făcut cu ou şi cu oţet săptămâna trecută, dar corect din partea noastră este să-ţi dăm dreptul la replică şi să-mi explici ce a fost acolo. Bine, de obicei se întâmplă asta într-un mod, să-i spunem, haios. Unii fac haz de gafele lor, alţii se supără, dar la final ne strângem mâna! Săptămâna asta, de exemplu, m-am întâlnit cu reportera aia pe care a făcut un câine pipi de trei ori în timp ce ea prezenta situaţia maidanezilor, din ţarcul lui şi abia la al treilea jet s-a prins ce i se întâmplă. Îţi dai seama, ce cantitate de râs a creat faza… M-am întâlnit cu ea şi mi-a povestit episodul. Uitaţi-vă miercuri!
R.: Ai cumva un interviu preferat sau foarte amuzant pe care l-ai realizat?
C.H.: Sunt mai multe la care am râs cu poftă, unul care îmi vine acum în minte este cu doctorul Abu Baker – este un personaj extraordinar, ar trebui luat pe la emisiuni de divertisment, deşi omul face o treabă foarte serioasă acolo la clinica lui. I-am dus o coroană pe care scria: „Regele varicelor“ sau ceva de genul acesta. Am întâlnit oameni foarte haioşi… Dan Negru, Moise Guran, Smiley, Teo Trandafir, CRBL, Elena Udrea, Traian Băsescu, Brenciu… Sunt mulţi, e greu să-mi aduc aminte de toţi. Unul dintre interviurile preferate este acela când, acum muuuulţi ani, Adrian Năstase s-a trezit cu mine la Giurgiu. L-am făcut „chitros“ şi i-am oferit o carte veche: „Hagi Tudose“. Am văzut cum se transformă omul la faţă, când vrea să strângă pe cineva de gât, adică pe mine! N-a făcut-o, ştiut fiind faptul că domnul Năstase e un diplomat desăvârşit. Cred că m-a iertat, el fiind un fan al „Cronicii“!
R.: Ai şi alte pasiuni în afară de muzică, radio?
C.H.: Motocicleta! E un „microb“ de care am fost „muşcat“ mai târzior aşa, prin 2006. Ce-i drept, cochetam cu ideea de a-mi lua o motocicletă de mult timp, însă din mai multe motive, nu s-a întâmplat până atunci – n-am avut bani sau n-am avut curaj, dar în acel an am zis că trebuie să îmi iau o motocicletă, nu se mai poate fără! Sunt un admirator de mic copil al motoarelor, ba chiar aveam acasă o mică colecţie de machete şi fotografii. Sunt pasionat mai ales de motocicletele clasice. E o pasiune care mi-a adus multă satisfacţie în timp, posibilitatea să văd multe locuri şi foarte mulţi prieteni. Motocicliştii sunt o specie mai aparte, o specie de oameni care se ajută între ei, care ştiu să petreacă şi să-şi unească forţele pentru a duce la bun sfârşit o cauză nobilă. Nu de puţine ori ne-am aşezat la rând şi am donat sânge – şi o spun cu mândrie, nu de puţine ori am dus cadouri la casele de copii de 1 iunie sau de sărbători, la azilele de bătrâni, din banii noştri. E mai mult decât o pasiune. Uneori sunt tentat să cred că e un stil de viaţă.
R.: Ce planuri de viitor ai?
C.H.: Planuri de viitor… Îmi propun foarte multe. De exemplu, mi-am făcut un scop în viaţă să duc, împreună cu colegii mei, postul ăsta de radio cât mai sus, iar despre „Cronică“ sper să vorbim la prezent şi peste patruzeci de ani. Ăsta e planul meu de viitor, din punct de vedere profesional. Personal, ce să-mi doresc… să fiu sănătos şi să o văd pe fiica mea că îşi duce studiile la bun sfârşit şi reuşeşte în viaţă.
R.: Ce mesaj ai pentru tinerii din ziua de azi?
C.H.: Distracţie cât cuprinde, fără să uite o clipă că întreaga lor viaţă depinde de deciziile pe care le iau în tinereţe!
frumos interviul! Bravo Cezara