Interviu cu baietii de la OCS – „Este pasiune, este si obisuinta, este parte din noi…“

Mihnea Dobrotă, Dan Amariei, Nicolae Aramă şi Radu Andrei Szucs formează trupa Omul cu Şobolani, o trupă cu o istorie de 15 ani pe piaţa muzicală din România. Ei nu cântă în limba engleză, nu le pasă de ce zic alţii, sunt indiferenţi cu ceea ce se vehiculează în muzica românească sau de afară, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt neortodocşi pentru alţii, dar perfect normali pentru ei. Îi ascultăm mai în toate cluburile şi îi păstrăm în cultura noastră de rock alternativ. În plus, ei ne-au primit în lumea lor, în sala de repetiţii şi ne-au împărtăşit opiniile şi gândurile lor.

Teen Press: De ce „Omul cu Şobolani“? Am înţeles că este o carte cu numele ăsta, scrisă de Sigmund Freud…
Mihnea: Păi, întrebarea este cea mai idioată care ni se pune de obicei, iar noi suntem la fel.

Dan: Eu recunosc că în momentul în care am văzut cartea numindu-se aşa, mi s-a părut foarte nelalocul lui numele, mă frapa. Mi-am spus dacă mă frapează pe mine, o să-i frapeze şi pe ceilalţi. Ce nu am luat în calcul este faptul că uimirea celorlalţi va fi atât de mare. Foarte multă lume a fost speriată şi ne-a respins de cele mai multe ori când au auzit acest nume, inclusiv case de discuri importante care ne-au spus să ne schimbăm numele, la care eu le-am răspuns: „Ba pe-al mă-tii!“

Mihnea: Inclusiv mama îmi spune să ne schimbăm numele, îmi spune: „Ziceţi-i şi voi «Omul cu veveriţe».“

TP: Cum aţi început să cântaţi?
Nicolae: Eu am învăţat ca să agăţ gagici, am învăţat o piesă la chitară la 13 ani şi din momentul ăla am cântat – mi-am dat seama că e mişto.
M.: Şi a mers? (n.r. – râde) Eu am început din clasa a X-a. S-a lăsat frate-miu şi am rămas cu chestia asta, că el a cântat la tobe şi m-am apucat eu. Mi-am cumpărat un set de tobe, m-am dus acasă. Nu exista internet, aveam doar MTV şi mă uitam. Eu am fost autodidact foarte mulţi ani de zile. Acum, dacă vrei să înveţi un instrument, intri pe net, ai tabulaturi.

TP: Există vreo trupă de liceeni care v-a atras atenţia?
M.: Avem un semi-principiu: luăm trupe noi în deschidere, adică la modul la care ne spun ceva de bun simţ, suntem dispuşi să-i promovăm, putem să dăm şi nume, dar preferăm să nu facem asta. Am avut o grămadă de trupe, care acum sunt pe scenă.

TP: Aveţi sfaturi pentru cei care vor să îşi întemeieze o trupă?
D.: Asta cu sfaturile este o tâmpenie sinistră.

TP: Deci nu este vorba de o reţetă a succesului?
D.: Eu nu cred că e un succes aici, eu vin de la muncă.

TP: Încerci să le împaci pe toate?
D.: Nu împac pe nici una, ca să zic aşa. (n.r. – râde)

M.: Nu e vorba de sfaturi şi chestia asta cu sfaturile mi se pare o prostie. Faci ce îţi vine, ce te trece pasiunea, ce te trece cheful de muncă, răbdarea şi dăruirea până la urmă.

N.: Le mai zic: când e un show, dacă există un moment greu să treacă peste.

M.: Da’ ştii cum e cu asta? Să treacă peste. (n.r. – ironic)

TP: Sunt multe trupe care, promovate fiind, s-au destrămat după o perioadă, spre exemplu foarte multe trupe care au câştigat concursuri de genul Byron Rock your Highschool.
D.: Păi, ce înseamnă concursul ăsta – e mai nimic luat aşa. Ce înseamnă pentru omul ăla că a câştigat concursul Byron? Aşa, şi noi am câştigat locul doi, cu siguranţă, la Galele nu ştiu cum la Tel Aviv şi ce? Am câştigat faptul că suntem singurii în viaţă. Este normal să te destrami, pentru că nu ai de ce să faci asta, în România nu ai condiţii.

TP: Descrieţi România muzicală în trei cuvinte.
N.: Eu aş zice clişeu, dezordine şi mă gândesc la al treilea. Cred că-i dau prea multe cuvinte.

D.: Nu e-xis-tă! Patru.

M.: E o glumă proastă… Cine râde de asta, râde de prost ce e sau că face parte din ea.

TP: Voi vă chinuiţi în această Românie?
D.: De multe ori s-ar putea transcede această imagine că noi ne-am chinui, că vezi, Doamne! suntem frustraţi şi avem ciudă pe cineva. Doamne fereşte! Altfel nu mai făceam asta deloc.

N.: Nu ai pe cine să ai ciudă.

TP: Aţi fi vrut să aveţi mai multă concurenţă sau poate publicul vă deranjează?
D.: Este concurenţă, iar publicul se poartă de foarte multe ori foarte bine. Vorbeam cu Gabi de la E.M.I.L. La Cluj am avut 400 de oameni, ei 300 şi ceva. Prin urmare, erau 800 de oameni în Cluj, unde aveau concert în aceeaşi seară, două trupe care aparent ar fi concurente. Doar că credem că restul oamenilor, din păcate, cum ar fi producătorii caută concurenţa… dar asta se întâmplă de foarte mult timp, degeaba ne mai batem noi capul…

M.: Producătorii mereu vor dori să acceadă la succes şi bani, într-un mod facil.

TP: Dacă ar veni cineva la voi şi v-ar spune că aveţi fiecare un milion de dolari şi o vilă pe insulele Azore, ce aţi face cu publicul?
D.: Eu cu milionul ăla i-aş lua pe cei care ne ascultă.

M.: Cred că cu un milion de euro sau dolari facem să fie bine pentru toată lumea, pe Azore, pe Hawaii, pe ce-o fi.

Radu: Băi, dacă ar fi vorba de insulele Azore. Păi, aş sta aici într-o veselie, mă piş pe milionul de dolari.

M.: Da? Iar căutăm basist? Nu, cu ăştia un milion de dolari, i-am lua pe ăia o sută care ne ascultă, am face şi casă de producţie şi casă de toleranţă şi casă de intoleranţă, de invidie, casă de casă. (n.r. – râde)

TP: Vă străbate un gând să cântaţi în engleză?
D.: Nu, asta cu cântatul în altă limbă, până la urmă e vorba de cui i te adresezi. Avem un public român, în România, deocamdată. Mi se pare stupid să cânţi în altă limbă.

TP: De ce credeţi că foarte mulţi cântă în limba engleză?
M.: Eu cred că ei fac asta din două motive. Pentru că mulţi nu sunt creativi, iar româna este o limbă foarte greu de utilizat în piese, îţi trebuie o aplecare.

D.: Dar am auzit, spre exemplu, şi cântece în română care zgâriau rău, rău la ureche, mai bine cântau în engleză. Şi un alt motiv se bazează pe ideea că sigur vor fi văzuţi de cineva din afară şi sigur îi vor lua. Eu nu cred chestia asta, eu cred că afară, în orice domeniu, dat fiind faptul că lumea de acolo e cu cel puţin 20 de ani înainte, acolo sunt trupe ca aici, la orice colţ de stradă şi care pot umple lejer un club, care cântă mai bine ca noi de şapte mii de ori şi care nu au succes. Este o bătălie incorectă, dar aşa a vrut istoria. Dacă am fi o trupă super coioasă de aici, poate, dar am fost la Londra şi erau ascultate Inna şi Alexandra Stan.

TP: Care este cel mai trăznit lucru pe care vi-l amintiţi din liceu?
D.: Mi-aduc aminte că m-am împrietenit la un moment dat cu un băiat care mi-a zis că vrea să ne batem, pentru că eram cu nasul pe sus, umblam cu pulovere lungi şi nu băgam pe nimeni în seamă. Într-adevăr, şi acum sunt arogant, n-am depăşit faza din liceu. Dacă nu băgam lumea în seamă trebuia să mă iau la bătaie. Din fericire, nu îmi place nici să mă iau la bătaie, nici să îmi iau bătaie.

TP: La fel ca Marilyn Manson…
D.: Se pare că el a avut mai mult succes decât mine.

M.: A făcut alt liceu.

D.: A „făcut“ şi altă ţară.

M.: Eu fumam în baie şi a venit directorul. Erau butoaie cu apă în baie şi ştia că noi fumăm acolo. Le-a împins până s-au vărsat şi ne-am udat la picioare. În a XII-a stăteam numai pe terenul de baschet şi ne ziceau profesorii: „Dă şi tu la coş să îţi dau o notă ca să treci“. Mai apoi am devenit profesor de franceză la rândul meu, timp de un an.

N.: Pe vremea aia era o modă: dacă deranjai o fată, veneau trei băieţi mai mari şi te băteau. Asta mi s-a întâmplat.

TP: Eu mă gândeam mai degrabă la o farsă, nu la o bătaie amintită din liceu.
Radu: Da, am făcut eu o farsă: m-am dus la liceu, cu patru absenţe pe an şi cu 9,30 – 9,40 media pe an.

TP: Sunteţi optimişti?
D.: Dacă suntem de 15 ani pe piaţă, îţi dai seama. Mai degrabă suntem realişti. Este pasiune, este şi obişnuinţă, este parte din noi.

M.: Eu nu văd acum cum nu am face asta, adică am pus cheile în cui.

TP: Ce proiecte mai aveţi: turnee, concerte etc.?
M.: În ceea ce priveşte turneele, avem unul şi bun. Următorul concert este la Iaşi, îl terminăm anul ăsta…

D.: Şi la anul o să scoatem un album.