Interviu Marius Manole

Interviu Marius Manole

Interviu Marius Manole

de Sabina Lazăr – redactor
foto: Ana Diaconu – fotoreporter

Despre actorul Marius Manole s-au spus multe lucruri, de obicei laude la adresa jocului său sau cu privire la modul său de gândire. Apreciat de critici, iubit de public şi curtat de presă, am dorit, totuşi, să pătrund mai adânc în sufletul lui, să-i aflu convingerile şi câteva frânturi de viaţă. Astfel, în timpul unei repetiţii, Marius Manole ne-a acordat câteva clipe. Ceea ce urmează e o simplă radiografie.

R: Care este cel mai important simţ atât pe scenă, cât şi în afara ei?
Marius Manole:
Cel mai important simţ… simţul măsurii. Şi pe scenă şi în viaţă cred că e important să ai simţul măsurii. Pe scenă ca să nu cazi în penibil, iar în viaţă ca să trăieşti frumos şi să te fereşti de momente grele.

Interviu Marius Manole

R: Ce vă lipseşte din viaţa de dinainte de a deveni un actor recunoscut de publicul românesc şi de critici?
M.M.:
Ce-mi lipsea? Nu îmi lipsea nimic, acum îmi lipseşte timpul. Atunci nu lipsea nimic, înainte chiar că nu-mi lipseau multe lucruri. Din păcate, acum după ce am devenit actor în Bucureşti începe să îmi lipsească timpul, îmi lipseşte puterea de a ieşi din casă, de a trăi într-un fel viaţa normal, cum o trăieşte toată lumea, de a pleca în călătorii… Multe lucruri nu fac din cauză că e oboseala foarte mare, stresul e foarte mare şi atunci când ai puţin timp liber încerci să te protejezi.

R: S-a întâmplat vreodată să nu mai consideraţi teatrul a fi o formă de spovedanie sau să nu mai puteţi face mărturisiri pe scenă, care să fie din afara personajului?
M.M.:
Da, sigur că da! În momentele de mare oboseală, în care eram epuizat tare de tot, în sensul că am avut perioade în care jucam în treizeci de spectacole, adică în fiecare zi a lunii. Veneam oarecum ca la serviciu, adică nu mai aveam forţă interioară. Ţin minte că odată m-a şi buşit plânsul că nu mai puteam, pur şi simplu nu mai puteam, mi-era greu să intru în teatru, nu mai voiam să văd public sau scenă, nimic. De aceea trebuie un pic de pauză şi poate de aceea trebuie ca actorul să nu joace atât de mult, pentru ca fiecare spectacol să fie o sărbătoare, iar întâlnirea cu publicul să-i facă plăcere, nu să fie chin.

Interviu Marius Manole

R: V-am putut vedea atât pe scena teatrelor, cât şi în piese montate în localuri, spre exemplu în Green Hours. Ca spectator poţi simţi diferenţa dintre cele două medii, ca ambient mă refer, dar cum o percepeţi dumneavoastră?
M.M.:
Şi ca actor se poate simţi. Dacă la scena mare mai poţi fura, te mai poţi întoarce cu spatele, poţi păcăli, spectatorul nu e atent atât de tare, pentru că nu eşti atât de în prim-plan ca la Green, de exemplu. Acolo nu poţi minţi, publicul te simte imediat. E ca şi când ai juca pentru copii, ştii? Publicul de club şi copiii nu prea pot fi minţiţi. Iar la Green Hours îmi face mare plăcere să joc pentru că e un exerciţiu foarte bun pentru scena mare. Dar diferenţele sunt… La Green joci ca la film, la teatru joci ca la teatru.

R: E o miză mai mare atunci când stai faţă în faţă cu spectatorul?
M.M.:
Mie-mi place foarte tare, sunt dependent de ochiul publicului. Şi la Sala Mare găsesc momente în care reuşesc să prind ochiul unui spectator sau reuşesc să simt sala foarte bine. Mie îmi place să joc în mijlocul oamenilor mai tare decât să joc pe o scenă, cum e la Naţional, unde ori că sunteţi în sală, ori că nu sunteţi, mie îmi este aproape indiferent că oricum nu simt nimic.

Interviu Marius Manole

R: Cum se vede teatrul din interior? Mai este o forţă în lumea asta mult prea axată pe un divertisment banal şi facil?
M.M.:
Sigur că nu, sigur că nu mai e o forţă care să rivalizeze cu divertismentul, dar sunt sigur că teatrul nu va muri niciodată. Teatrul întotdeauna încearcă să existe şi să-şi facă loc, să-şi găsească propria nişă. Iar pentru oamenii care vor să trăiască şi ceva adevărat, nu numai să stea în faţa calculatorului mâncând popcorn, e o alternativă destul de bună şi, din fericire, publicul s-a întors din nou la teatru. Ştiţi că în perioade de criză teatrul are cel mai mare succes, totdeauna. Se pare că oamenii, când o duc greu financiar, au nevoie de hrană spirituală şi atunci se întorc la teatru. Ne vor uita când o s-o ducă bine, dar cred că asta e soarta actorului, să stea acolo şi atunci când e iubit şi atunci când nu e iubit, să dea din coate şi să-şi facă loc să existe. Nu poţi rivaliza cu televiziunea, dar dacă îţi păstrezi credinţa şi crezi în lucrul pe care îl faci, de fapt, nici nu are importanţă.

Interviu Marius Manole

R: Totuşi, există un public diferit pentru teatru şi televiziune?
M.M.:
Înclin să cred, în ultimul timp, că nu mai există aşa un public diferit. Oamenii de la televizor se pare că s-au hotărât să vină şi spre teatru, dar nu pentru a vedea teatru, ci pentru a-şi scoate prietena, iubita, mama, soţia sau copilul la teatru. Şi atunci se comportă fix ca la televizor, în sensul în care îşi povestesc ce văd în scenă cu glas tare, mănâncă popcorn, deschid sucuri, răspund la telefoane, îşi controlează mail-urile… Deci publicul s-a cam amestecat, din nefericire. Eu i-aş ruga pe cei care stau la televizor să rămână acolo şi să lase mai bine sala goală decât cu… M-aş lipsi de ei oricând.

R: Sunteţi un om integru şi rareori aţi fost văzut călcându-vă principiile pentru a face un spectacol de o calitate îndoielnică, dar pe un salariu mai mare. Credeţi că aţi putea deveni un alt fel de oglindă a realităţi teatrale pentru tinerele generaţii de actori?
M.M.:
Mi-e foarte greu pentru că nu mai există valorile alea care erau odată. Acum lucrurile sunt destul de amestecate şi ca eu să devin o oglindă… Nici nu ştiu dacă cineva mai caută vreo oglindă. Nu ştiu dacă cineva mai are nevoie de una. Asta una. Doi: meseria asta e aşa de ingrată încât azi poţi să fii în frunte şi mâine să clachezi, să ratezi un rol şi dintr-o dată devii… De aceea e grea meseria asta, pentru că dacă ţi-ai asigura de la început, să zic că lucrezi primii cinci ani şi faci nişte roluri bune şi după aceea rămâi… Dar poate că asta e şi toată frumuseţea, că trebuie să lupţi în fiecare seară ca să cucereşti publicul, pentru că altfel… Nu cred că sunt o oglindă şi nici nu cred că voi deveni o oglindă pentru cei tineri, mai ales că, cu siguranţă, ei nu au nevoie de oglinzi în momentul ăsta.

Interviu Marius Manole

R: Ce vă face să spuneţi asta?
M.M.:
Acum, cei mai tineri decât mine sunt foarte bine informaţi, urmăresc foarte multe filme, sunt atât de upgradaţi cu tot ce se întâmplă în străinătate, atât în teatru, cât şi în film. Aşa că dacă se uită unii în străinătate şi apoi compară cu mine, ce oglindă-i asta? O oglindă mai palidă, mai stricată, spartă. Eu, de exemplu, de multe ori stau de vorbă cu tineri şi vorbim despre actori, iar ei nu ştiu actori din ţară, îmi dau numai nume de actori din străinătate.

R: Am observat că atelierele la care aţi participat în Statele Unite au avut o influenţă puternică asupra dumneavoastră, schimbându-vă percepţia despre ce înseamnă a face teatru. Dacă aţi putea alege unde să jucaţi (oraş sau teatru), care ar fi acel loc şi pe ce considerente?
M.M.:
Dacă aş şti limba engleză bine şi dacă s-ar putea juca în altă limbă foarte bine, din păcate, sunt foarte puţini actori care o fac, cred că aş alege New York-ul, cu siguranţă, sau Londra. Dar mai degrabă New York-ul, pentru că mi se pare mult mai activ, zăpăcit, mult mai neomogen şi divers. Mi-ar plăcea să trăiesc şi să joc acolo. Ştii ce e frumos la New York (poate şi la Londra, dar am stat mai puţin)? La New York e frumos că, atunci când ieşi din teatru, te amesteci aşa de bine cu oamenii încât nu te mai găseşte nimeni, niciodată. Aici, în România, după ce ieşi de la teatru, încă lumea te mai ştie de pe stradă, te salută. Acolo am fost la multe spectacole, dar în secunda în care actorii ieşeau pe uşa teatrului, nu îi mai recunoşteam, deci nu mai ştiam cine sunt. Asta e foarte frumos şi foarte bun pentru om.

Interviu Marius Manole

R: Spuneaţi la un moment dat că, odată cu fiecare spectacol, este ca şi când v-aţi urca pentru prima oară pe scenă. Cum este să retrăiţi acel sentiment de început în, aproape, fiecare zi a săptămânii?
M.M.:
E greu. E greu, dar în acelaşi timp te păstrează viu, nu te plictiseşti niciodată de viaţa ta, pentru că tot timpul ai ceva nou şi adrenalina funcţionează şi trăieşti cu pulsul la maxim. Nu ştiu dacă e bine pentru sănătate, dar pentru tonus e foarte bine. E plăcut să ai senzaţia că eşti în fiecare zi student, că te urci pentru prima oară pe scenă şi că eşti la examenul de admitere la facultate. Câţi oameni pot trăi într-o viaţă examenul de admitere de cinci sute de ori sau mai mult? Şi după spectacol, aplauzele sunt exact la listele unde te uiţi să vezi dacă ai luat sau nu, adică sunt nişte emoţii pe care mulţi oameni nu mai au şansa să le retrăiască, dar noi le trăim.

Interviu Marius Manole

R: Aţi avut vreodată sentimentul că situaţiile pe care le jucaţi în piese sunt depăşite de cele pe care le trăiţi în viaţa reală? Cu alte cuvinte, viaţa bate teatrul?
M.M.:
Din punctul meu de vedere, viaţa nu bate teatrul, nu viaţa mea, din păcate… poate. Viaţa mea e destul de ternă şi banală, aşa că nu bate nicidecum teatrul. Dar probabil că sunt oameni care vin la teatru şi regăsesc multe lucruri care li s-au întâmplat şi pentru ei poate că viaţa bate teatrul. De exemplu, în „Oscar şi Tanti Roz“, unde joc un copil bolnav de cancer, am avut în sală spectatori care sunt bolnavi de cancer şi atunci viaţa nu se mai compară cu teatrul. Teatrul nici n-ar mai trebui să existe în situaţia aia.

Interviu Marius Manole

R: A fost vreodată o Ana zidită pentru ca dumneavoastră să puteţi construi mai apoi ceva?
M.M.:
Da, şi probabil că nici nu se poate construi fără o Ana, probabil că orice meserie, nu numai cea de actor, mai ales cele care îţi fură timpul şi viaţa, necesită nişte sacrificii mari, în lipsa cărora nu poţi ajunge undeva în vârf. Să laşi ceva din tine, să uiţi că există. În cazul meu, s-a întâmplat să fie viaţa de familie, deocamdată. Dar să sperăm că, totuşi, se dărâmă într-o noapte mânăstirea şi o voi scoate şi eu pe Ana. Da, a existat cu siguranţă.

R: Aţi afirmat acum câţiva ani că fericirea dumneavoastră izvorăşte doar din teatru, nu şi din viaţă. Puteţi fi fericit jucând vieţile altora în mod constant, însă pe a dumneavoastră proprie într-o pondere mai mică?
M.M.:
Mie îmi place, pentru mine e cea mai mare bucurie. Nu ştiu dacă asta e o fugă de realitatea mea sau de viaţă, cu siguranţă că e, dar n-aş renunţa la asta. Dar nu ştiu dacă n-aş renunţa din frica de a-mi trăi viaţa sau deoarece chiar iubesc meseria asta. Înclin să cred că iubesc meseria asta şi îmi place ca în fiecare seară să fiu altcineva. Însă şi viaţa mea e compusă din mici bucăţi din vieţile personajelor mele şi atunci e un fel de puzzle foarte interesant. Totuşi, eu ştiu foarte bine cine sunt şi cred că e bine ca un actor să ştie cine este şi de unde pleacă spre construcţia personajelor, pentru că mai sunt şi cazuri în care actorul se pierde în personaje şi se anulează ca personalitate. Cred că actorul ar trebui să aibă o personalitate foarte puternică ca să nu rişte să cadă în extreme, să înnebunească.

Interviu Marius Manole

R: La început aţi fost o tânără speranţă a teatrului, apoi aţi devenit un fenomen şi după un alt timp aţi fost considerat copilul rebel al scenei. Observat din afară am putut vedea ce titulaturi aţi primit, dar sunt curioasă cum vă raportaţi la dumneavoastră, cine este Marius pentru Manole?
M.M.:
La mine, procesul a fost altfel. O fi început de la mare speranţă, dar până la rebel… Din contră, am pornit de la copil rebel şi am terminat prin a fi un copil destul de cuminte, nu mai e nimic rebel în viaţa mea, e din ce în ce mai multă ordine, stabilitate, nevoie de linişte. Aşadar, Marius pentru Manole este exact opusul a ceea ce zice lumea.

R: Sunteţi aproape un pustnic sau cel puţin aşa lăsaţi impresia. Sunteţi un om cu prea mult bun simţ pentru societatea zilelor noastre. Cum vă simţiţi să faceţi parte dintr-o minoritate şi să strigaţi adevăruri fără a fi luat în seamă?
M.M.:
Nu ştiu. Poate că e mai bine, poate că Shakespeare n-a fost prost când a creat personajul ăla din „Regele Lear“, care spune nişte adevăruri şi nu-l lua nimeni în seamă pentru că era bufon şi nebun. Dar a avut o viaţă lungă, nu i-a tăiat nimeni capul. Poate că sunt alţi oameni care trebuie să spună adevărul în ţara asta. Cât ţine de mine, fac, cât nu ţine de mine… Nu mă deranjează că nu sunt luat în seamă, nu sufăr din cauza asta.

Interviu Marius Manole

R: În final, pentru liceeni care îşi doresc să urmeze o carieră în actorie, ce sfaturi le puteţi oferi?
M.M.:
În primul rând, să-şi trăiască viaţa, să fie oameni liberi şi să facă lucrurile pe care le simt şi care nu sunt impuse de alţii. Să-şi construiască o personalitate foarte puternică, vor avea nevoie de ea în teatru. Să citească foarte mult, pentru că iarăşi e nevoie de asta în teatru. Să chiulească la orele de matematică, fizică, chimie că nu interesează pe nimeni. Ce să mai facă? Asta e important, să trăiască liber şi să înveţe să se cunoască încă de timpuriu. Şi să se asume, să nu le fie ruşine cu ei, să mergă până la capăt cu ceea ce sunt.

Recommended Articles

1 Comment

  1. foarte tare ca ati facut interviu cu Marius Maonle. eu l-am vazut prima data la tnb in piesa “Inima de caine” si m-a lasat placut surprinsa. e un actor desavarsit,unul dintre putinii actori tineri de calitate !

Leave a Reply to sandra Cancel reply

Your email address will not be published.