Bogdan Mustata, intre regie şi „scenarism“


Bogdan Mustaţă, între regie şi „scenarism“

de Irina Brătan – redactor
foto: Ana Diaconu – fotoreporter

Bogdan Mustaţă este tatăl a trei copii şi, totodată, unul dintre regizorii şi scenariştii cei mai valoroşi ai României. Printre altele, a locuit trei ani în Vietnam şi unul în Dubai.
În 2008 a câştigat Ursul de Aur de la Berlin cu scurtmetrajul “O zi bună de plajă” şi două premii în cadrul PalmSprings. Anul acesta, cu primul său scenariu de lungmetraj, „Lupu“, a obţinut un premiu la festivalul de film Sundance.

În trecut a participat la diverse maratoane (în Dubai, Paris şi Florenţa), de unde s-a întors cu rezultate onorabile.
Pentru a afla cum era când avea vârsta noastră, cum a devenit regizor şi alte detalii „din spatele scenei“, citiţi în continuare:

R.: Cum v-aţi hotărât că vreţi să deveniţi regizor/ scenarist?
Bogdan Mustaţă:
A fost destul de lung şi complicat. Când eram în liceu vedeam filme cu colegii, mă duceam la cinematografe. Dar n-am avut curaj să dau la UNATC, m-am dus la ASE. La ASE tot aşa. Au fost patru ani, până mi-am dat licenţa, în care mai mult mă duceam pe la filme. Apoi m-am hotărât că aş vrea să dau la cinematografie şi că am şi curajul să fac asta.


Bogdan Mustaţă, între regie şi „scenarism“

R.: Cu „O zi bună de plajă“ aţi fost premiat de 3 ori. Consideraţi scurtmetrajul a fi un debut?
B.M.:
Nu. A fost doar ceva care m-a pus în centrul atenţiei la momentul respectiv, dar în niciun caz nu un debut.

R.: Cum a fost să recrutaţi copii din închisori/ şcoli de corecţie pentru film?
B.M.:
Nu m-aşteptam să fie aşa. Când am fost să fac documentarea, m-am dus să vorbesc cu copiii de-acolo. Am pornit de la ideea că personajele sunt nişte tineri delincvenţi. Şi atunci voiam să vorbesc cu nişte tineri delincvenţi. Unde-i găsesc? În închisoare. Şi am fost, am vorbit cu ei şi unul era mişto. Şi eram şi cu tipa care se ocupa de noi, de la Direcţia 3 sau ceva de genul ăsta. Am încercat să-l luăm şi am reuşit. Totul a pornit de la partea cu documentarea.

R.: Totuşi, ce-aţi învăţat de la acei copii?
B.M.:
Eu? (se gândeşte) Nu cred că învaţă foarte mult unul de la altul. Sau poate că acei copii sunt o parte, aşa… Acum ţi-am zis că mai lucrasem cu doi copii d-ăştia din orfelinat. Cu doi care erau acolo – unul dintre ei era ăla mai chelios şi mai negricios; îl ştiam de când avea vreo zece ani şi era aşa, foarte mişto. Mi-a plăcut mult de el. Dar nu neapărat c-am învăţat ceva, dar m-am trezit că de multe ori când scriam ceva, el era unul dintre personajele din scenarii. Adică, îmi dau seama că mi-a plăcut de el într-un fel, pentru că ieşea ceva din el.

R.: „Lupu“ este primul dumneavoastră lungmetraj. Ce vă nemulţumeşte la scenariul acestuia?
B.M.:
Băi, mă nemulţumeşte tot timpul câte ceva. Aşa, diferite faze. Se construieşte greu. E greu să-ţi dai seama cum e un lungmetraj per total şi ai nevoie de susţinere. Ţi se pare că nu-l înţeleg alţii. Tot timpul eşti nemulţumit de ceva şi tot timpul eşti mulţumit atunci când alţii care citesc scenariul îl înţeleg şi îl apreciază. Asta m-ajută şi pe mine. Oricum, eu am mai văzut asta şi la alţi oameni – şi nu la un singur film, la mai multe. Când faci tu un film, există o perioadă înainte de filmare când ţi se pare că totul e o prostie şi nu-ţi mai place nimic şi vrei să faci cu totul altceva şi să renunţi. Dar face parte din tine, într-un fel sau altul.
Şi eu intru în perioade dintr-astea, în care sunt nemulţumit şi în care mă gândesc „Băi, e doar o fază şi totul va fi bine“. Există oameni care chiar au renunţat să facă un film sau altul, pentru c-au intrat într-o astfel de fază.


Bogdan Mustaţă, între regie şi „scenarism“

R.: Ce pretenţii aveţi de la dumneavoastră, raportându-ne la Festivalul de la Cannes?
B.M.:
Lucrurile sunt într-o anumită fază în care mai mult o să se ocupe germanii. Nu prea mă aştept la mare lucru. Dar pe de altă parte, Cannes-ul are aşa, o politică, îi place să crească oameni. […] Adică eşti privit cu alţi ochi atunci când, dacă se face filmul, depui filmul. Lor le place să ştie că „Ăsta a fost la noi în atelier, ăsta a fost la noi la scurtmetraje…“. E, aşa, un oarecare plus pe care îl ai. Dacă cumva dup-aia vreau să mă duc la Cannes, e important să mă duc acum în atelier.

R.: Şi vreţi să vă duceţi?
B.M.:
Dacă o să se facă filmul, să văd cum o să iasă, când o să iasă. Dacă într-adevăr o să existe coproducătorii germani, ăia probabil o să prefere Berlinul, unde eu deja am nişte deschideri. Pe de altă parte, mulţi ar prefera Cannes-ul – este mai bine văzut decât Berlinul.

R.: Mai lucraţi la vreun proiect în prezent?
B.M.:
Nu. Mai aveam un proiect cu Anca Damian la care scriam. Am mai avut nişte proiecte, dar n-am avut timp. Unele mai demult, altele mai de curând. Dar nu poţi sta să te implici în mai multe proiecte simultan; chestia asta ocupă foarte mult timp. Mai am şi copii.

R.: Aţi jucat în câteva filme. V-aţi schimbat astfel viziunea asupra filmografiei?
B.M.:
(zâmbeşte) Ce-am făcut? Nu, nu, în niciun caz! Asta n-are nicio legătură. Erau nişte filme ale unor prieteni, care m-au rugat frumos să-i ajut şi pe ei. Dar nu mi-a influenţat în niciun fel părerea.

R.: V-aţi gândit vreodată să vă reprofilaţi, în privinţa job-ului?
B.M.:
Nu! Actorie?! Eu nu, n-aş putea să fac chestia aia. De reprofilat, altceva în afară de regizor… scenarist. Dar nu cred că e ceva foarte diferit de asta. În mod normal, nu m-aş putea decide între cele două, însă în momentul de faţă sunt mai mult scenarist decât regizor. În schimb, altceva n-aş putea face.


Bogdan Mustaţă, între regie şi „scenarism“

R.: La maratoane veţi mai merge?
B.M.:
N-am mai avut când. De când s-au născut fetele, n-am mai avut timp. Şi cu filmări, şi cu copii… Ultimul maraton la care am mers a fost în iarna lui 2009. Dup-aia, de când am venit acasă, n-am mai alergat. Poate când s-or face copiii mari.

R.: Una peste alta, cum eraţi în liceu?
B.M.
: În ultimul timp m-am întalnit cu tot felul de elevi, că îmi trebuie Lupu’ ăsta, care are vreo 16 ani. M-am întâlnit cu trupe de teatru de prin licee. Şi eram la fel. Erau nişte puştani d-ăştia care ascultau Metallica şi tot felul, şi le puneam muzică şi acultam cu ei.
Mă duceam la filme încontinuu – Cinematecă foarte mult, chiuleam foarte mult, beam foarte mult, jucam bridge foarte mult. Mă duceam la mare, în Vamă, cu prietenii si făceam concurs care rezistă cel mai mult; rămâneam fără bani, mâncare, nu mai aveam nimic.
Cărţi! Era aşa, o întrecere, care ştie cele mai multe cărţi. […] Ne duceam aici, la Titan, la o cârciumă din parc cu Dirigintele cu care jucam bridge. Ne îmbătam, iar când ne îmbătam foarte tare mergeam la el acasă să nu ne vadă maică-mea şi restul părinţilor.
Mai jucam baschet. Şi eram destul de bun pentru liceu, pentru unul care nu făcea baschet. Eram mândru de mine. Eram ca un licean care căuta să se afirme. Noi eram văzuţi foarte mult prin baschet, cărţi, filme, muzică – mai venea fiecare cu câte un film, cu câte o formaţie mai ciudăţică. Mergeam la Doru şi mai vedeam tot felul de filme d-astea din Olanda – le copia taică-su de la Televiziunea Olandeză. Şi, cam asta-i tot.

Recommended Articles

1 Comment

Leave a Reply to fefe Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *