Mini-istoria elevului roman


Mini Istoria Elevului Roman Mini Istoria Elevului Roman

de Cristina Dinescu – colaborator
foto: Marius Stoian

La o scurtă perioadă de la naşterea copilului, această fiinţă este rapid expediată la creşă sau la grădiniţă, pentru a fi dresată. Acel loc, asemănător căsuţei din „Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici“, este martorul primelor certuri şi probleme „serioase“, bazate pe proprietatea jucăriilor sau a pătuţului.

După ce creşa sau grădiniţa te-au „exmatriculat“, ai ajuns mai rău decât înainte… la şcoală! Motivul pentru care şcoala primară este extrem de nesuferită, constă în faptul că toată lumea te vede mic, iar atunci se aplică regula: „Pentru că-i mai mic şi cu ciungă-n păr…“. Prin clasa a IV-a, unii băieţi sunt foarte „şmecheri“, aşa că se mândresc cu un cercel în ureche, înfăţişându-l pe iepuraşul de la „Playboy“.                                                                      Probabil că mulţi dintre noi îşi aduc aminte cu nostalgie de luptele greco-romane din timpul orelor de educaţie plastică, moment în care învăţătoarea îşi savura liniştită cafeaua.

Când copiii trec în gimnaziu, se descoperă că ţigările, sticla şi chiulul sunt la modă, aşa că, de ce să mai trecem pe la şcoală? Lasă mai bine să ne alerge mama în jurul şcolii „pentru a ne introduce în prestigioasa instituţie de învăţământ“.                                        

„Crimă şi pedeapsă“ este atunci când vine vorba de citit „Baltagul“ sau „O scrisoare pierdută“, deoarece cititul „dăunează grav sănătăţii“. Dacă ai avut „norocul“ să treci prin experienţa aşa-ziselor „Teze Naţionale“, atunci eşti un om mare, care a îndurat multe. În primul rând, aceste faimoase teze, or fi ele naţionale, dar individuale nu sunt în niciun caz. În al doilea rând, ele sunt amânate cu două săptămâni, în ziua respectivă subiectele ajung cu două ore mai târziu, iar când vine vorba de corectat, ne dăm seama că cei care au făcut subiectele l-au încurcat pe Niţă Ghiţescu cu Ghiţă Niţescu, şi invers.

Oricum, există şi momente comice, care ar merita să fie scrise undeva pentru a le revedea după ani şi ani. De exemplu, profa mea de geografie din generală l-a întrebat pe un coleg: „Ce culoare are România pe hartă?“, iar el a răspuns fără niciun stres: „Căcănie, doamna!“. A fost aşa de frumos când s-a decis toată clasa să chiulească în prima zi de şcoală din clasa a VII-a. Sau când am început toţi să bocim la petrecerea de clopoţel sau la banchetul din clasa a VIII-a. Ne simţeam aşa de bine când jucam toţi fotbal sau alergam în parc pentru o notă mai bună la sport. Am râs copios când vreo două fete de la noi din clasă şi-au decolorat părul şi arătau ca două căpiţe de fân. Ce mai râdeam de elevii din prima bancă, mai ales la ora de română, când aveai nevoie de umbrelă pentru a putea supravieţui. După toate acestea a venit şi intrarea la liceu, mai cu frică, mai cu veselie, dar a fost inevitabilă.

Şi ce bine e aici! Jucăm cărţi, vorbim, mâncăm, citim, dăm teste, suntem ascultaţi (vrem, nu vrem) etc. Chiar e frumos! Ca boboc, în primele două luni tatonezi terenul, iar apoi vă comportaţi de parcă v-aţi fi cunoscut de ani buni. Trebuie să recunosc că mai departe n-am idee ce se va întâmpla, pentru că sunt de abia boboacă. Nu vreau să fac presupuneri, căci ar strica tot farmecul poveştii…

Vă las pe voi să continuaţi.

Acest articol a aparut in revista Teen Press, nr. 36, Aprilie 2010
Tema: Cum sa fii roman?

Recommended Articles

1 Comment

  1. Iulia, frumoasa ca de fiecare data

Leave a Reply to Diana Ilie Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *